X
Va recomand sa cititi si..
Ganduri de la casa

Sunt atât de încântată de statul la casă și la ”țară” încât nu pot să aștept până se adună alte impresii. Nu am încă un colț de rai în grădină (de fapt nu am încă gard, tere...

Jul 2, 2014 - Interviurile mele    No Comments

Alexa Lucia Istrate, pe urmele Mariei Tanase

 

by Oana Grecea

Alexa Lucia Istrate este o artistă până în măduva oaselor. Genul acela de om cald, zâmbăreț, cu un timbru vocal special și un stil aparte de a fi, de a se îmbrăca și purta. Genul de om pe care îl placi și pe care îl admiri de la distanță. Sau așa mi se întâmplă mie când întâlnesc artiști tineri, talentati și despre care îmi închipui cât de greu le este să răzbească.


Pe Alexa am întâlnit-o în două ipostaze. (1) La Atelierele de Antreprenoriat, încercând să vadă cum poate face business din meseria de actriță și cântăreață în trupa de muzică – Cats on the roof. La festivitatea de premiere am avut puțin ocazia să o ascult cântând din repertoriul Mariei Tănase și m-a impresionat vocea ei. Și (2) – pe scenă, unde juca rolul lui Penelope din piesa Carnage (în original numită ”Doamne, ce măcel!”) de Yasmina Reza. O piesă cu decor minim, cu un umor special la care este de mers în cuplu, dacă ambii parteneri au simțul umorului. Eu am mers cu soțul și am regăsit pe alocuri multe din situațiile zilnice cu care ne confruntăm… :)) Spectacolul se joacă în diverse locații, acolo unde cei patru actori tineri găsesc înțelegere și găzduire, iar experiența unei piese cu public restrâns este extrem de interesantă. O sală mică cu câteva scaune îți dă impresia că ești un răsfățat cinstit de actori cu o piesă jucată parcă în exclusivitate.

bretele

Pe Alexa o puteți vedea pe 19 iulie în Parcul Herăstrău, în cadrul Roabei de cultură, seara de la orele 20,00 cât și în Geobar (Covaci nr.6, Centrul Vechi), unde se ocupă și de serile de karaoke și de cele cu concerte Cats on the Roof.

 

Am invitat-o pe Alexa să-mi povestească despre ea răspunzând la câteva (destul de multe) întrebări. Răspunsurile ei au fost atât de sincere și savuroase încât vă invit să le citiți ca atare, ca o relatare personală a Alexei și să ”ghiciți” întrebările mele…

”Am 29 ani, am absolvit Facultatea de Teatru. Veleitățile de copil zăpăcit și cu exprimări artistice multiple provin încă din copilărie, când am început cu pictura, sculptura, apoi corul, școala populară de arte – pictură și muzică ușoară, iar în tot timpul ăsta, teatrul se manifesta la/în petrecerile familiei (unde eram un fel de clown) sau la grădiniță, respectiv gimnaziu. Cântam, spuneam poezii, nu mă mai oprea nimeni, povesteam din casă, făceam legături între oameni și locuiam la vecini/prieteni, deoarece ai mei trebuiau să muncească. O mica nomadă, cum spune mama;) (și acum mă simt mai bine în casele altora sau în “deplasare”, decât acasă). Ai mei au fost încântați inițial de talentele mele, dar asta până când au observat că e chiar serios și că eu asta voi alege în viață: arta, și atunci s-au panicat. Ei sunt ingineri iar eu actriță și cântăreață și pictoriță care “va muri de foame”. Glumesc. Mă vor sprijini mereu și știu asta. În orice familie este nevoie de un echilibru, eu cred că îi echilibrez pe ei care sunt foarte practici.

Prima trupă, ”Camera 101”, m-a găsit ea pe mine, băieții căutau băiat solist vocal. Cântau rock, iar o prietena a uneia din iubitele lor m-a sunat și mi-a zis să merg să m-audă și pe mine, că nu am nimic de pierdut. M-am dus, am cântat Maria Tănase, care a ajuns și în repertoriul trupei ulterior și am rămas acolo. Au avut de muncă cu mine, deoarece cultura mea muzicală rock nu era de lăudat, dar îmi place să învăț și să experimentez lucruri noi, mai ales cu vocea. Trupa a trecut printr-o despărțire de unul din membrii vechi, apoi a urmat un an de pauză și în sfârșit am “fuzionat” cu altă trupă, astfel ajungând în ultima formulă Camera 101. TVR ne-a făcut un clip la Arcul de Triumf, nu e cel mai bun clip, dar a fost interesant, apoi ne găsiți pe Reverbnation, avem și site și pagină de youtube. Anul 2013 a fost unul magic pentru Camera 101, am cântat în deschiderea festivalului de la Padina, pe platoul Bucegilor (Padina Fest), în Piața Universității la Poiana Urbană, apoi în festivalul concurs  de muzică rock Posada Rock Festival, la Lehliu Motor Fest și în mai multe localuri din București. Din păcate în toamnă ne-au plecat doi instrumentiști, toboșarul și un chitarist și am renunțat la proiect. Eu în disperare de cauză am găsit o nouă formulă de trupă, pe total alt gen muzical, mai spre jazz și am intrat solistă și acolo. Acum este trupa care mă definește, se numește Cats on the Roof (www.catsontheroof.ro) și stilul este destul de eclectic, dar îmi bucură sufletul pentru că mă ajută să fac în continuare ce îmi place.

Cea mai mare realizare artistică de până acum a fost să plec, la scurt timp după facultate, cu primul meu spectacol de teatru independent, “Cerere în căsătorie”, adaptare după Cehov (se numea S.A.M.D),la comunitățile de români din Canada, oameni foarte fericiți că văd și noul val, nu numai pe cel vechi care obișnuiește să îi viziteze. Sper să ajung acolo și cu trupa de muzică.

Am jucat în Casa Bernardei Alba, după Federico Garcia Lorca, la Teatrul de Comedie, acesta fiind spectacolul de licență, apoi S.A.M.D, în mai multe locuri de teatru din București și țară, în festivalul Watumi din Brașov, Bran Castle Fest etc., apoi “Trilogie Belgrădeană” de Biljana Zbrljanovic, în La Scena, Ultima haltă în Paradis după Valentin Nicolau, Teatrul “În Culise”, apoi am început să montăm “Carnage” după “Zeul Măcelului “după Yasmina Reza, care este acum nou pe piață și pe care îl jucam în Club Puzzle, care ne-a plătit și găzduit producția, dar care din păcate, s-a închis.

Am jucat și în reclame (Lay`s, Vodafone, Pepsi, Romtelecom, Izvorul Minunilor, Omega 3, BSG, Tocmai.ro, scurt metraje, cât și într-un sitcom de pe Prima Tv (“Nimeni nu-i perfect”, este și acum pe post) și în câteva lungmetraje (“Cealaltă Irina”, “Diaz: Don`t clean up this blood”).

Artistul în România este cam singur. Asta este problema de bază. Se zbate singur, se vinde singur, face show singur, strânge după el, este un artist complet, însă care își pierde energia cu multe alte lucruri decât cele care ar trebui să îl privească strict, deoarece așa funcționează, eronat, treaba la noi. Când ieșim din facultate aflăm că sunt posturile blocate și că nu ne putem angaja în teatre, decât prin alte mijloace, mai o rudă, mai o cunoștință sus-pusă, mai știu eu ce. Întrebarea este – de ce mai există facultăți de teatru, dacă actorii nu au cum să trăiască din meseria lor? Ne zbatem toți prin baruri cu scenă și cafenele, fugim de birocrația și mediocritatea afișate de sistemul de stat și ajungem să ne manageriem singuri. Cred că suntem prea mulți. Eu una am ales să mă axez mai mult pe muzică, cu care mi se pare mai simplu războiul din jungla pieței:).

Am lucrat ca sufleur în Teatrul de Comedie timp de trei ani. Am făcut mai tot – și asistență de regie, am înlocuit și actori când a fost nevoie, am ajuns să cunosc și să lucrez cu regizori mari. Dar asta nu m-a ajutat să ajung să am ROLUL meu la Comedie. Cred că n-am cunoscut pe cine trebuie. Astfel, am și părăsit templul în care visasem patru ani să lucrez, cu o dezamăgire clară că nă mă va băga nimeni mai mult în seamă decât ca pe un simplu sufleur, când eu eram de fapt actriță.

Impresarul este vital pentru un muzician. În teatru/film, la noi nu prea se reușeste cu impresariatul, deoarece piața este mică și banii puțini – dacă iei 600 euro la o reclamă și îi mai dai și lui și statului și oricum contractele merg la 90 zile de primit banii (care deseori se transformă în 120, poate chiar mai mult) nu simți că ai muncit. În muzică în schimb există impresari, dar aici trecem în cealaltă zonă de criză, artistul devine un semi-sclav al marelui impresar/avem niște nume îndoielnice în lumea impresariatului muzical, cu scandaluri înțesate în jurul lor sau tot felul de povești că nu au plătit sumele cuvenite artiștilor. Ca și Credidamul care se joacă an de an cu nervii noștri (organismul de gestiune a drepturilor de autor), inventând povești care mai de care pentru a nu ne plăti banii pe difuzările de pe radio/tv etc.

Este greu să găsești locuri de jucat unde să vină lume, pentru că nu toate au ”vad”.

La concerte este altceva, puțin mai simplu, dar mai greu de negociat la bani. Investițiile sunt totale. Tu îți cumperi instrumente, tu haine, tu plătești săli de repetiții sau studiouri de înregistrări, dar când ajungi să faci ceva de calitate care ajunge la urechile cui trebuie, cred că atenuezi repede investiția. În teatru, mai greu. Însă te simți liber și asta este cel mai important. Faci ce îți place și atâta timp cât lupți pentru asta și lupți să fii din ce în ce mai bun, trebuie să meargă! Eu una am încredere în mine.

Visul meu este să intrăm pe piață cu ce vrem noi, nu cu lucruri “dictate” de piață, de case de producții sau de impresari. Să ajungem și în alte țări, să ajung să cânt într-o zi, când o fi ea, pe un stadion și să las ceva în urmă după ce îmi termin călătoria zbuciumată de pe această planetă.

Să înregistrezi ceva este simplu, dar fără bani devine greu:). Costă, nu poți face totul într-o zi, apoi trebuie masterizat materialul etc. Dar să știi că încă mai există și oameni mișto – eu am o grămadă de cunoștinte care mă ajută cu filmări, poze, înregistrări. Le mulțumesc și nu cred că ei realizează că fără ei probabil renunțam la speranță.

În viitorul apropiat sperăm să intrăm în câteva festivaluri prin țară cu spectacolul de teatru – Carnage, căci astfel ar deveni mai vizibil și pentru critici, căci fără critici, fie bune, fie rele, nu prea exiști în lumea noastră, iar cu trupa vă aștept pe 19 iulie în Parcul Herăstrău, în cadrul Roabei de cultură, seara de la orele 20,00 cât și în Geobar (Covaci nr.6, Centrul Vechi), unde mă ocup și de serile de karaoke și de cele cu concerte Cats on the Roof. Oferta mea este ca lumea să mai lase radiourile comerciale și să se mai plimbe să asculte și altceva, să vadă și altceva decât falsele etaloane prezentate de tv, să ne întoarcem la noi. Nu  vreau decât șansa de a mă exprima, să nu mă sufoce… să mă lase să ies la rampă să arăt ce știu că pot.

În afară de muzică și teatru îmi place să pictez, m-am reapucat de ceva vreme și mă calmează extraordinar. Pictez și icoane la comandă sau pereți în case/baruri etc cu ce vrea clientul (am pictat de curând cu un prieten bun un bar cu supereroi). Și fac evenimente pentru copii de vreo opt ani încoace, ursitoare, clowni, alte personaje, educație ecologică etc. Dar ador să călătoresc, și asta sper să fac toată viața, în turnee:)

Un exemplu pentru mine de artist preferat – Maria Tănase. Pentru că este și a fost unică. Și a fost greu să fie așa.

De mică adunam citate din cărțile pe care mi le dădea tata să le citesc… și m-am îndrăgostit de câteva. Dar tocmai pentru a nu fi părtinitoare cu citatele mele dragi din ruși sau literatura română… citez personajul “Forest Gump” – “Life is like a box of chocolates… you never know what you gonna get”. Da. Cred asta. Și mă bucur la fiecare “bomboană”:)

 

Câte ceva despre spectacolul Carnage, de Yasmina Reza așa cum îl găsiți povestit pe pagina de FB.

10481333_285215191658544_4673967787674247355_n

Povestea “Carnage” prezintă două cupluri, rutinate și invadate de cotidian însă lipsite de maturitate. Ele se întâlnesc pentru a rezolva o situație în care sunt implicați copii lor, însă fără niciun rezultat pozitiv, deoarece acest lucru nu face altceva decât să scoată la iveală adevăratele lor probleme de cuplu, frustrările lor, nereușitele lor.

O comedie cu un umor special, pentru un public dispus să-și asume orice posibilă asemănare cu realitatea! Ce-ai face dacă ai află că soțul tău s-a plictisit de tine? Ce-ai face dacă ai afla că soția ta este nefericită în cuplu?

Distribuția: Alexa Istrate, Ciprian Nemeșiu, Claudia Prec, Andrei Seușan

Regia: Ciprian V. Nichita

Scenografia: Irina Moscu

Sub titlul Carnage (Doamne, ce măcel…) povestea a fost ecranizată în 2011 de Roman Polanski și a avut în distribuție pe Jodie Foster, Kate Winslet, Christoph Waltz, John C. Reilly.

Got anything to say? Go ahead and leave a comment!

'