X
Va recomand sa cititi si..
Ganduri de la casa

Sunt atât de încântată de statul la casă și la ”țară” încât nu pot să aștept până se adună alte impresii. Nu am încă un colț de rai în grădină (de fapt nu am încă gard, tere...

Asemanari si deosebiri intre scrierile si viata Elenei Ferrante, atat cat reflecta opera sa

După citirea cărții de corespondențe ”literare”- ”Frantumaglia – Viața și scrisul meu”, editura Pandora M, Elena Ferante este încă o necunoscută pentru cititorii săi. Deși dezvăluie câte ceva despre ea, nu spune tot. Este un autor care dorește să aibă succes datorită cărților sale și nu datorită personalității sale.

Am aflat despre ea, printre rândurile răspunsurilor la interviuri, că: a locuit cândva în Grecia, nu mai locuiește în Napoli, are două fete, mai face și alte lucruri pe lângă scris – traduce, predă, provine din Napoli dintr-o familie săracă (”nu m-am născut și nu am crescut în bunăstare”), exact ca eroina/ eroinele ei din Tetralogia Napolitană și că nu vrea să apară public (răspunsul nuanțat îl găsiți mai jos), pentru că crede ”că azi e o greșeală să lași ca propria persoană să devină mai cunoscută decât propria operă”.

Ce linie comună au însă scrierile ei, acum după ce am citit ”Iubire amară” (roman de debut, publicat în 1992), ”Zilele abandonului (al doilea roman al ei, tipărit în 2002), Tetralogia Napolitană (”Prietena mea genială” (vol I – despre violența familiei și a societății), ”Povestea noului nume” (vol. II), ”Cei care pleacă și cei care rămân” (vol III) și ”Povestea fetiței pierdute” (vol IV) – cărți apărute la editura Pandora), ”Fiica ascunsă” și ”Frantumaglia”? În majoritatea dintre ele personajul feminin scrie sau cochetează cu scrisul, personajul feminin provine dintr-o familie săracă, este divorțată, are doi copii. În ”Zilele abandonului” se luptă cu acceptarea faptului că soțul a părăsit-o, în ”Fiica ascunsă” se poate gândi la ea după ce fiicele s-au mutat cu tatăl lor (un element care poate fi adevărat, pentru că spune că, atunci când a fost căsătorită cu acest bărbat călătoreau mult chiar și în afara țării).

            

Dar Elena Ferrante are convingeri ferme, spune că și-a dorit să spargă tiparele conform cărora doar bărbații pot scrie bine, de unde și limbajul direct pe alocuri al unor scene din cărți (spre exemplu cred că scenele de sex/dragoste sunt povestite așa cum ar face-o un bărbat). Admite însă că este femeie și o confirmă spunând asta – ”cred că bărbații pe care îi alegem spun, ca multe alte alegeri importante, ce fel de femei suntem, ce fel de femei devenim”. Este conștientă și consideră o problemă gravă faptul că, ”în societăți fals egalitare ca ale noastre, se irosește foarte multă inteligență, mai ales feminină”. Spune că, femeile, și când își aleg soțul bazându-se pe modelul patern, ”repetă totuși, în privința lui, în timpul căsniciei, relația lor proastă cu mama”.

Mai spune despre ea că nu este o cititoare conștiincioasă, cu o memorie bună: ”Citesc foarte mult, dar dezordonat, și uit ce citesc. Mai bine spus, păstrez o amintire distorsionată”.

Ascultă întodeauna, cu multă curiozitate, ”oamenii care vorbesc despre cărți pe care le iubesc. Simt că discută, tocmai, despre niște cărți ale nimănui”.

Concluzia cu care vreau să rămâneți de la Ferrante este că vrea să păstreze libertatea de a sonda, în profunzime, fără autocenzuri, în poveștile sale.

De ce nu apare public Elena Ferrante?

  • A scrie știind că nu trebuie să apar public îmi oferă un spațiu de libertate creativă absolută.
  • Consider că e o greșeală, azi, să nu aperi opera garantându-i un spațiu autonom, departe de logica mass-mediei și de a pieței editoriale. Mica mea bătălie culturală se adresează mai ales cititorilor. Cred că autorul trebuie căutat nu în persoana fizică a scriitorului, nu în viața lui privată, ci în cărțile care-i poartă semnătura.
  • Cred că azi e o greșeală să lași ca propria persoană să devină mai cunoscută decât propria operă.
  • Cărțile, odată ce au fost scrise, nu mai au deloc nevoie de autorii lor. Dacă au ceva de povestit, mai devreme sau mai târziu o să-și găsească cititorii, dacă nu, nu..
  • Miracolele adevărate sunt acelea despre care nimeni nu o să știe niciodată cine le-a făcut.
  • În jocurile pentru ziare ajungi întotdeauna să minți și la rădăcina minciunii stă necesitatea de a te oferi publicului în forma cea mai bună, cu gânduri adecvate rolului, cu machiajul despre care ne imaginăm că e potrivit.
  • Cine scrie caută, întâi de toate, o formă pentru lumea lui. Este vorba, bineînțeles, de o lume interioară, deci privată. A publica o carte înseamnă să hotărăști să le oferi celorlalți, în forma care ți se pare cea mai adecvată, ceea ce-ți aparține în mod intim.
  • Singurul spațiu în care cititorul ar trebui să caute și să-l găsească pe autor e opera acestuia.

     

Întrebări incomode și cum le-a făcut față Elena Ferrante:

  • ”- De obicei, începi prin a descrie, în linii mari, persoana pe care o intervievezi și mediul înconjurător. Dată fiind situația, ați putea s-o faceți dumneavoastră, Elena?
  • Ferrante: Nu pot, nu mă simt în stare”.
  • ”- Folosiți un pseudonim nu doar ca să vă apărați pe dumneavoastră, ci și o comunitate napolitană care a existat în mod real, din care vă inspirați. E corectă o asemenea supoziție?
  • Da, e unul din factorii care m-au motivat”.
  • ”- Aveți un loc de muncă, în afară de scris?
  • Studiez, traduc, predau”.

 

Despre procesul creației și scrierii cărților – aici (Serial Readers).

 

1 Comment

  • avatar

    […] După cum se va vedea în rândurile de mai jos, Ferrante nu scrie după un plan, dar scrie și rescrie mult și abandonează cărți dacă nu corespund întru totul exigențelor ei. Spre exemplu a publicat primul ei roman în 1992 și următorul abia peste 10 ani, deși a recunoscut că nu a stat în acest interval doar că nu a produs ceva demn de a fi publicat după criteriile ei. Spune că ”autorul este întotdeauna în text”, lăsând deschis răspunsul la întrebarea dacă se insipiră din experiența sa, dacă volumele sale au sau nu vreo tentă biografică. Despre asemănări și deosebiri dintre cărțile ei și răspunsurile din cartea ”Frantumaglia”, am scris mai multe pe blogul personal, Gânduri și Bucătăreală, aici. […]

Got anything to say? Go ahead and leave a comment!