X
Va recomand sa cititi si..
Ganduri de la casa

Sunt atât de încântată de statul la casă și la ”țară” încât nu pot să aștept până se adună alte impresii. Nu am încă un colț de rai în grădină (de fapt nu am încă gard, tere...

Aug 23, 2013 - Familiale, Ganduri    No Comments

Despre fricile mele sau de ce nu voi merge la intalnirea de 20 de ani

  by Oana Grecea Nu mi-e frică de întuneric, de înălțime sau de avioane. Mi-e frică (într-un fel) de oameni. De eșecuri, de răni, de jigniri, de dezamăgiri. Și nu am vorbit niciodată despre asta și de 38 de ani mă lupt să le stăpânesc, să le ascund, să mă eschivez, să arăt mai puternică decât sunt. Dar sper că scriind despre asta mă voi elibera. Nu am amintiri prea multe de la grădiniță, iar singurele fericite, în care mă simțeam frumoasă, deșteaptă și apreciată de colegi sunt cele din clasele I-IV. De pe la 10-11 ani (probabil) am început să am o neliniște care a continuat în adolescență și în tinerețe. Să fiu excesiv de timidă, excesiv de plângăcioasă (o făceam în perna mea, în fața copiilor sau a oamenilor pe stradă mă abțineam, începea doar să-mi tremure bărbia și mi se umezeau ochii). Apoi, de pe la 14 ani, am devenit complexată. Mi-au apărut coșurile și lumea mea s-a prăbușit, am început să merg cocoșată, cu capul în pământ, să nu mai vreau să vorbesc cu lumea. Ba atitudinea asta s-a răsfrânt și asupra rezultatelor școlare pentru că nu vroiam să răspund sau să ies la tablă ca să nu fiu prea mult timp în centrul atenției. Preferam să nu spun nimic ca și cum n-aș avea cunoștințe despre materie decât să mă aud vorbind ”în public” (adică în clasă). Astfel că, am intrat în liceu fără prea mari așteptări în ce privește relațiile de prietenie cu vreo colegă/coleg. Am ales și am luptat tot pentru ultima bancă, tot ca să nu fiu văzută. Pe o arie de două bănci în față vorbeam cu colegele, dar cam atât. Nu ne vizitam, nu ne dădeam telefoane. Aveam totuși o lumea a mea, pentru că începusem să citesc mult și nu simțeam nevoia de socializare. În clasa a XI-a am schimbat colectivul în urma examenului de treaptă a II-a (da, l-am prins și pe-asta și da, a existat, pentru cei prea tineri care se întreabă ce-i ăsta). Am nimerit colegi ok, deși nu-mi amintesc acum prea multe nume din acea clasă. Cum între timp pierdusem avantajul înălțimii (criteriu pentru care de obicei erai admis să stai în ultima bancă) am ajuns ... în prima. Am supraviețuit și m-am împrietenit pe viață cu colega de bancă (care între timp mi-a fost și nașă de cununie), și am păstrat legătura (sau cel puțin virtual ne dăm like-uri pe Facebook) cu încă două colege. Nu știu cum sunt tinerii din ziua de azi, dar pe vremea mea (Doamne, cum sună!) la 18 ani cam toată lumea își făcea majoratul. Era o modă să chemi pe toată lumea, deși nu se serbau ca în ziua de azi în diverse locații, ci mai degrabă acasă. Ei bine, eu nu eram ”toată lumea”. Nu-mi amintesc să fii primit vreo invitație la majorat pentru că nu vorveam cu lumea. Cred că colegii s-ar fi simțit și aiurea să-i ofere ”ciudatei” (nu știu dacă așa mă numeau) o invitație. Nici gând să-mi fac eu majoratul, i-am scutit pe-ai mei de aceste eforturi. Veți crede oare că m-am distrat la banchetul de sfârșit de an? Ei bine, nu m-am dus nici la ăla. De fapt, am petrecut cumva, în felul meu ciudat și antisocial. În zilele de banchet (colegii au plecat pe undeva), eu am plecat la mare cu prietena mea. Nu am făcut nicio nebunie, dar nebunesc a fost faptul că am plecat de-acasă, părinții știindu-mă cu întreaga clasă. Puțin după Revoluție, când se petreceau toate astea, doar cei cu cunoștințe prin afară aveau produse mai de calitate: haine, cosmetice etc. Le descoperisem și eu, chiar dacă nu erau de calitate și nici nu aveam multe, dar ai mei nu-mi permiteau nici în ruptul capului să mă rimelez măcar la școală. Haine? Am ales să port în continuare uniforma (sarafan moștenit și ăla de la sora mai mare), pentru a scăpa de corvoada schimbării hainelor zilnic. Nu cred că aș fi avut de unde alege prea multe ținute. Am realizat toate astea când am văzut pe un act oficial când am terminat liceul. Nu știam/credeam că au trecut (deja) 20 de ani. Sper în continuare să nu fiu descoperită și invitată pentru că, nu știu de ce, nu aș vrea să aflu că eram atât de groaznică pe cât mă simțeam eu de groaznică în liceu. Nici atât de urâtă pe cât mă vedeam, nici atât de antisocială. Chiar dacă acum am devenit (prea) vorbăreață, în fața lor aș fi tot vulnerabilă și nici nu aș vrea să le dovedesc că sunt altfel decât eram. Pentru ce aș face asta? Mi-ar schimba cu ceva percepțiile și amintirile față de acea perioadă? Aș descoperi niște oameni cu care pot sta de vorbă? În era Facebook tot văd întâlniri ale prietenilor la absolvirea unui număr de ani. Lumea pare să se simtă bine și să fie bucuroasă de întâlnire. Eu mă gândesc încă dacă mă simt vinovată față de colegi sau îi condamn pe ei pentru ignoranța cu care m-au tratat...

Got anything to say? Go ahead and leave a comment!

'