X
Va recomand sa cititi si..
Ganduri de la casa

Sunt atât de încântată de statul la casă și la ”țară” încât nu pot să aștept până se adună alte impresii. Nu am încă un colț de rai în grădină (de fapt nu am încă gard, tere...

Emir Kusturika, fascinatia oamenilor din Balcani

 

by Oana Grecea

Mărturisesc că în timp ce citeam acest volum – Unde sunt eu în toată povestea asta? cu subtitlul Autobiografia unuia dintre cei mai îndrăgiți și nonconformiști regizori contemporani, relativ aproape de data apariției sale pe piață, am văzut pe internet deja publicate câteva recenzii, îngreunându-mi un pic inspirația, dar aducându-mi alinarea că și alții au fost interesați de carte. În afara filmelor sale, premiate sau nu, regizorul sârb a fost și este pentru români unul de-al nostru, provenit din Europa de Est, dintr-o țară cândva comunistă.

De altfel, în carte am găsit multe similitudini cu gândirea balcanică, dar am putut cunoaște și realitățile istorice ale fostei Iugoslavii din timpurile copilăriei și tinereții lui Emir Kusturika: „În Balcani, emoția nu exprimă numai bucuria sau numai tristețea, ci ambele la un loc“. Despre această carte Le Figaro Magazine spune că este „o autobiografie minunat de balcanică, la fel ca și titlul său“.

Volumul de față nu este o deloc o poveste a filmelor sale, ci mai degrabă o amintire a copilăriei și tinereții, a prietenilor, o evocare a figurilor familiare și relațiilor cu părinții săi, toate în contextul politic al anilor 1970-1980.  Kusturika spune: „În lipsa uitării, am putea oare să mai deschidem ochii spre ziua de mâine? Uitarea este aceea care alină durerea unei iubiri pierdute“.

Regizorul sârb a reușit să scrie o carte cu mult umor, făcând haz de necaz și să fie ironic la adresa sa. Povestește cum, pe vremea sa,

când un băiat vroia să-i spună unei fete „Mă scoți din minți, ești super, îi zicea: Fată, ești o Delilah!“, după melodia Delilah cântată de Tom Jones. Pentru că a studiat regia la Praga, a putut face următoarea observație:„Berea îi toropea zilnic pe cetățenii acestei țări (Cehia), atât cât să poată suporta ocupația sovietică“.

Multe din convingerile sale proveneau din felul cum a fost educat.„Reușita în viață trece prin școală, era convingerea mamei regizorului“, sau: „La noi, victoriile, ca și înfrângerile, sunt sărbătorite prin aceleași lacrimi, așa ca nu se pot separa“.

Despre viața sa artistică, regizorul punctează doar unele lucruri. Odată amintește o vorbă de-a unui profesor:„Orice imbecil e în stare să facă un copil, însă doar un om de excepție e capabil să facă un film mare“. Despre filmul său Underground, spune că nu era o biografie a lui Tito, simbolul major al destinului nostru tragic, ci o evocare a tragediei celor care cred orice se arată la televizor. Deci un film despre propagandă. Altădată vorbește despre idolul său: „Amarcord (filmul lui Fellini) a însemnat pentru filmele mele ceea ce Big Bang-ul a reprezentat pentru univers. După ce l-am văzut, tot ceea ce s-a petrecut în viața mea de cineast s-a măsurat cu metrul lui“. Când a murit Federico Fellini, Kusturika scria: „Părintele meu în domeniul celei de-a șaptea arte ne-a părăsit. Acest eveniment a fost pentru mine mult mai important decât căderea Zidului Berlinului pentru civilizația occidentală. Moartea lui Fellini a făcut din noi, discipolii săi, niște orfani. Estetica noastră, moștenită de la părintele cinematografic, a fost supusă unei întregi serii de răsturnări“.

Emir Kusturika a părăsit Serbia cu puțin înaintea căderii comunismului și a locuit întâi în America, apoi în Franța, la Paris (construindu-și ulterior o casă în Normandia), dar nu a uitat niciodată de unde provine și a fost mereu conectat la evenimentele din țara sa. „Francezii s-au bătut cu englezii pentru Normandia trei sute de ani, dar pământul e prea nisipos pentru gustul meu. Nu are onctuozitatea lutului din ținutul meu natal, al cărui gust îmi revenea adesea, împreună cu imaginile trecutului și cu lacrimile copilăriei“. Sau: „…o casă nu e o simplă construcție, așa cum cred unii. Nu e doar o suprafață de metri pătrați, așa cum o concepe arhitectura modernă. O legătură nevăzută o atașează de om…. Ea este ca și cuibul pe care și-l construiesc păsările. Casele: aici ia ființă povestea omului, chiar și în mintea celor fără adăpost“.

În timpul revoltelor din țara sa, Kusturika subliniază prietenia dintre un sârb și un musulman: „Nu putea fi altfel. Trecutul îi obliga. Amintirile îi îndatorau reciproc. Nici unul dintre ei nu putea uita cum se înfiripase prietenia lor, pe caldarâm, cum învățaseră împreună regulile și morala străzii. Își plăteau datoria acum, pe timp de război. Pentru că, mai presus de orice, exista o lege care cerea și sacrificii: să nu fii niciodată un bărbat lipsit de onoare!“

Exilul său este permanent: „Marile realizări impun o schimbare în stilul de viață, obiceiurile se schimbă și ele. Când ai gustat o dată mâncarea japoneză, iar resursele tale financiare se situează foarte departe de nivelul orașului natal, nici măcar mirosul de chifteluțe prăjite nu te poate ademeni să faci cale întoarsă“.

Ce nu mi-a plăcut în cartea Unde sunt eu în toată povestea asta?, este faptul că la fiecare capitol scrie traducere de … ceea ce mi se pare obositor și inutil.

Aceasta recenzie a aparut pe blogul librariei on-line elefant.ro, adica aici.

Got anything to say? Go ahead and leave a comment!