X
Va recomand sa cititi si..
Ganduri de la casa

Sunt atât de încântată de statul la casă și la ”țară” încât nu pot să aștept până se adună alte impresii. Nu am încă un colț de rai în grădină (de fapt nu am încă gard, tere...

Sep 20, 2013 - Familiale, Ganduri    No Comments

Experiente personale. Careul scolii.

 

de Oana Grecea

Metaforic vorbind, înghesuiala perpetuă, de la an la an, de la școală la școală, îi face pe părinți să se simtă ca niște saci de cartofi, înghesuiți și împinși de colo-colo. Emoțiile și energia pozivită cu care vin în prima zi de școală a odraslei lor (și amintiți-vă, cei care aveți copii, cum e în clasa I sau pregătitoare) dispar când ajungi în careu.

Am lăsat să treacă prima zi de școală ca să mă mai calmez și să judec la rece. Apoi am vrut să văd și să aud poveștile celorlalți, să nu fiu eu moțul nemulțumit de situație.

Dacă ar fi să o iau și mai înapoi, aș începe cu grădinițele de stat, care nu beneficiază de obicei de spații foarte mari și în care, la fiecare serbare, fiecare părinte se înghesuie să filmeze sau să facă poză copilului său astfel încât ceilalți părinți ratează automat vreun gest sau chiar recitalul odraselei sale. În fine, e de înțeles, și eu am dat din coate ca să prind acest moment. Doar că, după grădiniță și primul an de școală m-au lăsat nervii să mă mai zbat să ajung în față să văd ori cum o premiază ori ce recită la vreo serbare.

Revenind la careul școlii în ziua de început de an am sesizat că situația se repetă la mai toate instituțiile de stat. Elevii sunt anunțați cu toții (clasa 0, clasele I-IV, clasele V-VIII și uneori și liceul – cum e cazul meu) să vină pentru deschidere la aceiași oră. Dacă ar fi să calculez o medie de 30 de elevi pe clasă, patru clase pe fiecare nivel, inclusiv clasa 0, rezultă o medie de 1.500 de elevi (am pus cu tot cu liceu). Dacă luăm părinții pentru clasa 0, I-IV și poate a V-a (când părinții vin să cunoască diriginta copilului), mai rezultă alte 1.400 de persoane (că vin câte doi părinți, iar dacă vine doar unul, apare și vreun bunic în peisaj). Deci aproape 3.000 de oameni se strâng în dimineața zilei de 15 sau 16 septembrie a fiecărui an în careul unei școli. Ce fac cadrele didactice sau conducerea școlii ca să asigure un flux civilizat? Nimic! Își așează frumos doar microfonul ferit și separat de spațiul unde urmează să se alinieze clasele și așteaptă (eventual) să se mai facă și liniște.

Anul acesta, ca să înțelegeți ce spun, nu am apucat și nu am avut acces nici măcar să salut învățătoarea, pentru că nu aveam loc de masa de părinți și copii din fața mea. Pe fiică-mea abia am ghidat-o spre locul unde erau colegii ei, pentru că ea nu vedea de înălțimea adulților încotro să se îndrepte și unde este doamna sau vreo colegă. Pe lângă mine lumea se împingea (în efortul de a ajunge la locul dorit), se rupeau flori de înghesuială, copiii plângeau că se sufocă și nu văd unde trebuie să meargă și tot așa. Eu una nu am rezistat acestei situații, am plecat fără să mai apuc să-mi iau măcar la revedere de la copil pentru că-mi venea să iau pe cineva la bătaie pentru acest tratament. Și de fapt nu am rezist nici măcar să înceapă deschiderea, pentru că nu suport înghesuiala și îmbulzeala.

Cum spuneam, nu e primul an, prima școală, prima dată când se întâmplă asta. Dar mă întreb ce trebuie să facem, cine și ce trebuie să schimbe ca să fim civilizați, ca să ne respectăm părinții (dacă suntem cadre didactice) sau profesorii (dacă suntem părinți), copiii (dacă suntem în ambele tabere) ca atmosfera să fie așa cum trebuie să fie, ca ziua să fie minunată și o amintire plăcută pentru toată lumea. Pentru că, oricum ar fi, școala este un început pentru fiecare copil, indiferent de clasa pe care o urmează, o experiență nouă care ține timp de un an alături de colegi și cadre didactice. O experiență care ar trebui să fie UMANĂ.

Got anything to say? Go ahead and leave a comment!

'