X
Va recomand sa cititi si..
Ganduri de la casa

Sunt atât de încântată de statul la casă și la ”țară” încât nu pot să aștept până se adună alte impresii. Nu am încă un colț de rai în grădină (de fapt nu am încă gard, tere...

Oct 27, 2017 - Familiale, Ganduri    No Comments

Experiente personale. Ce-am invatat in 19 ani de casnicie

de Oana Grecea

Când îl alegi pe omul cu care te căsătorești, decizi de fapt ce fel de suferință preferi să înduri, în loc să-ți închipui că ai găsit o metodă prin care să ocolești regulile existenței emoționale” – spune Allain de Botton (în volumul Ce se întâmplă în iubire) și sunt perfect de-acord cu el.

Acest post este dedicat soțului meu. Sper să-l citească, pentru că în general – și am mai scris asta odată – nu mă citește, ceea ce-mi dă libertatea să scriu ce vreau despre el. Pe 27 octombrie facem 19 ani de căsnicie (17 de la cununia religioasă și 19 de la căsătoria civilă). Despre cum ne-am cunoscut am scris aici. Ce am învățat în toți anii alături de Jora?

Am învățat că viața este (totuși) frumoasă în doi, în trei (cu copil).

Am învățat că a ști să gătești este un drum nu numai spre stomacul lui, ci și în sufletul lui (despre cum am învățat să gătesc pentru el am scris aici).

Am învățat că dacă tu te iubești, și el te iubește.

Am învățat că puterea exemplului este uneori mai importantă decât țipetele.

Am învățat că fericirea în pat este presărată uneori cu câteva pahare de vin.

Am învățat că dacă nu face că nu vede, a lua tu problema în mână e singura soluție.

Am învățat că a-l pune în fața faptului împlinit este un mod mai facil de a evita cicălelile.

Am învățat că dacă îi dai importanță și atenție nu te va neglija pentru prieteni.

Am învățat că sensibilitatea și emoția nu sunt doar apanajul femeilor.

Am învățat că a lipsi uneori de-acasă îl face să te aprecieze și mai mult.

Am învățat că dacă vrei să repare ceva ori chemi un specialist, ori te înarmezi cu multă răbdare.

Am învățat că banii nu aduc fericirea dar sunt totusi sursa celor mai multe certuri 😉.

Am învățat că dacă vrei libertate, liniște, independență, este de preferat să câștigi mai bine ca el.

Am învățat că a discuta și a comunica aduce mai multe soluții decât probleme.

Am învățat că în pat a spune lucrurilor pe nume aduce plăcere ambilor parteneri.

Am învățat că a începe de la zero și a construi împreună valorează mai mult pe termen lung. Îți setează altfel valorile la care te raportezi.

Am învățat să fiu curajoasă și să nu-mi fie frică să spun ce vreau și ce gândesc, pentru că ajută relației.

Am învățat că în doi sunt totuși mai puternică!

Ne-am căsătorit fără a crede că va fi pentru toată viața (în ceea ce mă privește), mi-am dorit concedii separate de frică să nu ne plictisim unul de altul (nu prea a fost cazul că eu am călătorit mult singură), nu am vrut copii deloc sau maxim unul (avem o fiică Maria) și mi-am dorit să fiu independentă, dacă putea suporta asta. ”Dat fiind că o căsătorie își predă lecțiile importante doar celor care s-au înscris la întreaga programă, e normal să nu fii pregătit înaintea ceremoniei, ci după – eventual după un deceniu sau două”.

Nu știu dacă i se datorează lui sau felului în care am evoluat eu de-a lungul timpului, dar pe măsură ce au trecut anii m-am simțit mai bine în pielea mea, mai liberă, mai fericită, mai frumoasă și mai încrezătoare. Chiar dacă nu m-a încurajat în acest sens m-a tolerat fără scandal, ceea ce pentru mine a echivalat cu o aprobare tacită, ca să nu zic cu libertatea de a face ceea ce vreau, când vreau. Recunoc uneori că dacă lucrurile nu ar fi stat așa probabil nu mai eram acum căsătoriți. Cred că partenerul potrivit nu este până la urmă cel cu aceleași gusturi ca și noi, ci cel care poate să trateze diferențele de gust cu inteligență și amabilitate.

Să nu credeți însă că ne-a fost bine și am avut o relație fără complicații. Cred că ne certam mai mult la începutul căsniciei și în tot cazul mai multe crize de gelozie au existat înainte de a avea copilul (șase ani de căsnicie până am avut-o pe Maria). În fiecare an vroiam să divorțăm, aia mai hotărâtă în aces sens fiind eu, evident. Încă mai țip și mă isterizez pentru nimicuri. ”N-am spune lucruri atât de nedrepte nimănui altcuiva de pe pământ. Însă reproșurile noastre sunt o formă ciudată de intimitate și de încredere, un simptom al iubirii înseși și, în felul tipic fiecăruia dintre noi, o manifestare pervertită a implicării. În timp ce-i putem spune ceva rezonabil și politicos oricărui străin, doar în prezența persoanei iubite credem din toată inima că avem îndrăzneala de a fi extravagant și nemărginit de nerezonabil” (Alain de Botton). Noroc că-mi trece supărarea repede și reușim să comunicăm. Sunt destul de categorică în ceea ce vreau și pentru liniștea lui a înțeles asta.

 (de la cununia civila din oct 1998)

A început să-mi fie drag chiar și cu mustață (de fapt ca să fiu sinceră acum aproape nu-i mai simt prezența 😉), simt și știu că mă iubește – îmi spune asta mult mai des acum decât în primii ani -, ne este mai bine în pat și ne dorim mai mult decât la început când aveam avantajul tinereții dar lipsa experienței. Gândim la fel, ne dorim aceleași lucruri pentru casă și pentru celălalt, avem însă viziuni diferite despre școala, educația și viitorul copilului. Nu am ajuns la crize existențiale din cauza asta dar fiecare încearcă să-l convingă pe celălalt că modul lui de gândire este cel bun.  

Căsnicia este imperfectă. Pornim cu dorința de a fi unul, iar apoi ne descoperim diferențele. Temerile noastre sunt trezite de perspectiva tuturor lucrurilor pe care nu le vom avea niciodată. Ne certăm. Ne retragem. Ne învinuim partenerii pentru că nu reușesc să ne facă să ne simțim împliniți. Căutăm în altă parte. Din nefericire, mulți dintre noi rămân blocați în această etapă până când chelesc sau le albește părul. Alții deplâng pierderea idealului, apoi se împacă cu alegerea făcută. Dragostea este ancorată în acceptare” – spune și Esther Perel, terapeut de cuplu și scriitoare de succes pe care o admir foarte mult.

Cred că suntem încă tineri și putem construi o relație frumoasă pentru viitor, când vom avea nevoie să ne fim sprijin la bătrânețe iar comunicarea dintre noi este esențială. Eu încă sunt pe turbo și el pe slow, încă visez și vreau să ne schimbăm viața, iar el ba se opune, ba se lasă în voia/voința mea…

Căsnicia e mereu un lucru complicat (doar la început credem că e minunat), dar odată prins în ea trebuie să ții pasul cu vremurile, să te adaptezi partenerului și vieții, cu bune și rele. Fericirea vine în doze mici și e posibil să nu dureze mai mult de cinci minute. 

Nu știu dacă fac bine, dar uneori mă întreb: dacă ar fi să încep o relație acum, oare el ar mai fi alesul?!

Got anything to say? Go ahead and leave a comment!

'