X
Va recomand sa cititi si..
Ganduri de la casa

Sunt atât de încântată de statul la casă și la ”țară” încât nu pot să aștept până se adună alte impresii. Nu am încă un colț de rai în grădină (de fapt nu am încă gard, tere...

Experiente personale. De ce-mi iubesc colegii

 

by Oana Grecea

Actuali și foști colegi. Lor mă adresez. Pentru că nu le-am spus niciodată “Mulțumesc frumos” – în scris, pentru că mi-au fost mereu alături, pentru că m-au susținut să merg mai departe când nu-mi conveneau șefii, pentru că m-au ajutat când am avut nevoie, pentru că mi-au ascultat poveștile de-acasă.

Unii spun că nu trebuie să fii prea prieten cu colegii de birou. Alții poate sunt în situația mea, de a rămâne măcar cu un prieten pe viață de la fiecare loc de muncă. La serviciu stăm uneori mai mult decât acasă (dacă nu socotim orele de somn), situațiile de criză de-acasă se rezolvă de multe ori tot cu ajutorul colegilor, iar experiența celor cu copii mai mari decât al tău este neprețuită.

Așa se face că, în vreo 19 ani de job, vreo 7 sau 8 servicii, am rămas cu cel puțin un coleg/colegă prietenă de familie, cu mult mai mulți într-o relație de prietenie în care ne sunăm la zile de naștere și la orice oră avem nevoie de-un sfat sau contact. Și cu 95% din restul colegilor, în raport de amiciție.

Nu mi-a fost dat să atrag mari repulsii în jurul meu și nici nu am dat motive să fiu invidiată. Ori poate în naivitatea mea nu mi-am dat seama de așa ceva. Mereu am crezut că oamenii sunt buni, că doar suferința sau îmbogățirea îi face uneori răutăcioși.

Îmi face mereu o reală plăcere să mă întâlnesc cu foști colegi, pentru că avem de depănat amintiri. Primul job a fost cu cele mai multe ieșiri la ”bere” (pretextul) în parc, pentru că pe vremea aia serviciul era la Casa Presei, iar Herăstrăul aproape. Iar eu – necăsătorită și liberă. Recent am sunat să zic La mulți ani uneia din colegele care a fost mereu bună și caldă cu mine și pe care am simțit că mă pot baza dacă aș avea nevoie de ceva.

La următorul serviciu mi-am găsit jumătatea, iar la următorul o prietenă pe viață, Laura. După un timp în același domeniu (presă) cercul se repeta, iar cel puțin un coleg sau doi îmi mai fuseseră cândva colegi. Sentimentul de liniște pe care ți-l dă cineva cunoscut e neprețuit la un nou loc de muncă și-ți face mereu integrarea mai ușoară.

După câțiva ani și un alt job am cununat o colegă, astfel că acum am devenit părintele ei spiritual și o bună prietenă (sper), iar la unul din cele mai recente locuri de muncă am întâlnit o echipă mică de oameni dar unită cum rar mi-a fost dat să văd (într-o corporație sau trust mai mare e greu să fii prieten cu toată lumea).

De fiecare dată în prietenia cu colegii m-a unit nemulțumirea față de șefi, aceiași viziune față de mersul companiei, aceiași stare de spirit față de ceea ce se întâmplă în domeniu și același nivel de trai, chiar dacă stiluri diferite de viață.

În ultimii ani, datorită crizei, foarte mulți (foști) colegi au părăsit presa, un domeniu în care nu-ți mai poți face un viitor. Sper însă că poveștile, vizitele, team-buildingurile să rămână vii în memorie și atunci când ne vom întâlni să putem discuta ca și cum nu ne-am văzut de ieri.

Viața are mereu lucruri neprețuite de oferit. Colegii sunt pentru mine unul din aceste lucruri, pentru că în exuberența și entuziasmul meu mi-am deschis mereu inima către ei, pentru că i-am simțit aproape. De aceea le mulțumesc că m-au ascultat, îndrumat, amuzat, educat, sfătuit și că m-au înțeles și tolerat cu cele bune și cele rele ale mele.

Got anything to say? Go ahead and leave a comment!