X
Va recomand sa cititi si..
Ganduri de la casa

Sunt atât de încântată de statul la casă și la ”țară” încât nu pot să aștept până se adună alte impresii. Nu am încă un colț de rai în grădină (de fapt nu am încă gard, tere...

Mar 14, 2014 - Familiale    No Comments

Experiente personale. Dragostea trece prin stomac

 

by Oana Grecea

Bunica mea îi spunea soțului meu, înainte de a ne căsători, că nu știu să fac nimic, mai ales să gătesc. Și parțial avea dreptate sărăcuța, numai că nu și-a amintit că ”Dragostea trece prin stomac” sau că iubirea este oarbă.

Așa mi-am și început căsnicia, într-un eșec gastronomic total, încercând să-i servesc soțului meu supe la plic și alte răcituri (nici nu aveam frigider acum 15 ani când ne-am căsătorit, că noi am pornit mai low cost căsnicia). M-am căsătorit la 24 de ani dar cred că am descoperit cu adevărat plăcerea gătitului mult mai târziu. Dar n-aș fi singura, dacă mă gândesc la Julia Child care spunea că ”aveam 32 de ani când am început să gătesc; până atunci doar mâncam!”.

Pasul următor l-am făcut practic cu ajutorul lui, cumva oripilat de ce-i serveam drept cină dar sătul de dragostea pentru mine :)) Mai exact, mi-a spus frumos că el vrea ciorbe ca la mama lui acasă, și că ar fi bine să mergem să cumpărăm zarzavaturi și ce ne-o mai trebui pentru o ciorbă sănătoasă. Am pus frumușel mâna pe telefon (pe vremea aia încingeam telefonul fix) și mi-am sunat mama să ”executăm” o ciorbă. Cred că o sunam de fiecare dată cand făceam ciorba, și asta ani întregi, ba chiar și acum dacă vreau să diversific ceva o sun întâi pe ea și abia apoi încerc, oricât ar spune/scrie cărțile de bucate. În timp, și nu de dragul meu sau al familiei mele, a ajuns să recunoască (sau se obișnuiască de fapt) că ciorbele din familia mea sunt mai bune decât ciorbele din familia lui…

Pentru că-mi spunea tot timpul ”e foarte bun iubito ce ai gătit”, și mai și mânca pe deasupra, am căpătat curaj și inspirație să vreau să gătesc. Acum râdem amândoi când ne amintim ce oribilități găteam la început.

Nu știu cum s-a făcut, dar de dragul lui am început să și mănânc o groază de mâncăruri de care nu mă apropiasem în viața mea: friptură de miel, piftie, pește la grătar, conopidă, fructe de mare, tobă, leber, cârnați etc. Singurul lucru de care-mi amintesc acum cu care nu a reușit să mă convingă este ciorba de burtă, preferata lui și spaima mea (nu-mi place mirosul și aspectul burții tăiate și fierte).

De-a lungul timpului am început să avem și certuri culinare, bazate pe denumirea mâncărurilor. Și asta datorită influențelor familiilor noastre. Mama mea e din Munteania, tata din Moldova. Părinții lui provin din Ardeal. De exemplu nu pomenise până să mă întâlnească pe mine Mucenici în zeamă, de cei în formă de opt și cu aluat de cozonac auzise și gustase, dar nu la el în casă. Nici acum nu servește așa ceva, i se pare ceva scârbos…

Apoi ar mai fi denumirea ”minciunelelor” (adică gogoșile acelea în formă de opt), cărora el le zice gomboți, iar ”gomboților” pe care-i știm noi el le zice găluști.

Încet-încet dar mai tot timpul, el a fost ajutorul meu de bucătar și sprijinul meu. Pe cât m-a încurajat la început, pe atât de pretențios a devenit în timp. ”Excelent” mai aud foarte rar, cel mai des spune ”merge!”, adică e comestibil. În ultimii ani, când am căpătat și eu curaj să diversific, să încerc, să experimentez, nu mai acceptă el diversitatea și e foarte reticent la orice noutate introdusă în meniu. Cumva provocarea mea de a găti vine și de aici. Să încerc să gătesc lucruri care să placă familiei mele. Spun sincer că multe experimente culinare inspirate din bucătăriile occidentale sau de chef-i celebri pe la tv au fost sortite eșecului pentru că nu au fost pe gusturile lor (aici includ și copilul, la fel de mofturos pe cât eram și eu la vârsta ei). Prin urmare, îmi vine mereu să fac lucruri simple dar cu gust, pentru că bănuiesc că sunt multe familii ca și noi: ocupate, cu copil (copii), în căutare de ceva cu gust dacă tot pierd timpul să gătească acasă. Pentru mine sănătos înseamnă în primul rând să mâncăm ce gătim în casă. Nu am ajuns încă la performanța ca și ingredientele să fie bio/eco sau măcar de țară dar necertificate. Mâncăm ouă, lapte, carne, legume și fructe din comerț, că nu avem moșii pe la vreo țară. Ultimul experiment ”ratat” (deși doar mie mi-a plăcut) a fost o salată de avocado pe care a gustat-o dar nu era obișnuit cu gustul acestui fruct. Am încercat să introduc avocado și altfel în meniul familiei, respectiv să fac avocado cu humus (humusul e preferatul lui), dar când a văzut o compoziție mai mult verde, cu aspect de salată de vinete. nici nu a vrut să guste. Și acum am două fructe de avocado în casă și mă bate gândul să mai pregătesc ceva, pentru că ”războiul” culinar se câștigă în mai multe ”lupte”…

Dacă ar mai trăi, probabil bunica mea ar fi mândră de ceea ce am devenit în bucătărie, deși, cum spuneam, nu mi-am dorit niciodată să ajung expertă sau ceva. Am început să gătesc cu drag și din dragoste, chiar dacă nu m-am ridicat niciodată la înălțimea pretențiilor bunicii mele (poate nu căpătasem încă experiența de-acum în vremea când ea încă trăia). Încă o pomenim când spunem că cele mai bune gemuri ea le făcea, sau cel mai bun cozonac (ani în șir), ori cele mai bune opturi de Mucenici. Eu îmi mai amintesc de o prăjitură cu nucă, zisă ”tăvălita” care mi se topea în gură. Pot să zic că mi-aș dori și eu asta, să rămân în amintirea prietenilor sau fetei mele cu câte o prăjitură sau cină cu care să mă pomenească și după ce n-oi mai fi. Că dacă tot nu am căpătat altfel celebritatea și nu rămâne vreo carte sau ceva memorabil măcar cu Mâncarea să mă pomenească și pe mine cineva. (am evitat aici să vă spun că în familia mea, sora cea mare și mama mă întrec de departe în foarte multe preparate!). Nici nu credeam să ajung vreodată să gătesc de plăcere, să-mi doresc să frământ o cocă sau să-mi placă mirosul care vine din cuptor.

Vă pup și vă spun că dacă veți găti (acasă), oamenii își vor aminti (oricum) de voi. Să fiți inspirați!

Got anything to say? Go ahead and leave a comment!