X
Va recomand sa cititi si..
Ganduri de la casa

Sunt atât de încântată de statul la casă și la ”țară” încât nu pot să aștept până se adună alte impresii. Nu am încă un colț de rai în grădină (de fapt nu am încă gard, tere...

Sep 6, 2013 - Familiale    No Comments

Experiente personale: Nu-mi plac mustaciosii, dar iubesc unul

 

by Oana Grecea

Înainte de a mă întâlni cu dragostea vroiam să mă călugăresc. Trăiam poveștile de iubire ale prietenelor, le respectam visele dar nu le înțelegeam entuziasmul. Și iubeam libertatea mea, care presupunea întâi să nu depind de nimeni, să nu trebuiască să planific un week-end, un concediu sau un spectacol cu nimeni. Mă consultam doar cu timpul meu.

Nu am crezut și nu cred în dragoste la prima vedere. Și nici nu e cazul în povestea de mai jos. Nu aveam lipici la băieți, nu mă interesau ca iubiți, îmi păreau prieteni de încredere. Nu m-a făcut vreunul să sufăr în mod explicit ca să-mi doresc să mă călugăresc, cum se mai întâmplă uneori. Nici nu aveam vreo altă relație cu Divinitatea, mai mult decât o are un creștin obișnuit. Dar așa mă proiectam eu în viitor, în timp ce-mi făceam facultatea și lucram în presă. Așa cum unele fete se văd prințese, altele mirese, altele cu copii, eu mă vedeam în liniștea unei mănăstiri.

Aveam cam 23 de ani, eram deja la al doilea serviciu și lucrurile intrau în era digitală. Mai exact, atunci apăreau computerele în redacții și implicit în viața noastră. Și deși nici acum nu am o relație foarte apropiată cu computerele (le folosesc dar nu le înțeleg), pot spune că viitorul meu a fost legat de unul. Ca să-mi scriu textele și să-mi fac documentarea aveam nevoie să învăț să umblu la calculator. La departamentul tehnic erau mai multe calculatoare, aduse cu ceva mai mult timp în urmă. Așa că m-am gândit să întreb acolo dacă vreunul din colegi mă poate ajuta.

S-a oferit să-mi fie ”ghid” un el, un băiat tânăr și brunet, mustăcios (ca tata, dar nu mi-au plăcut niciodată mustăcioșii), înalt, îmbrăcat cam dezlânat și cam ”mut”. În fine, deși nu aveam nicio atracție să vorbesc cu el și mă îndoiam și de capacitățile lui de comunicare am acceptat să-mi arate. Relația mea cu tehnologia a fost și a rămas greoaie. Astfel că, deși nu am făcut intenționat, a trebuit să vin de mai multe ori să-mi arate cum să-l folosesc și în aceste dăți am început să schimbăm și câteva cuvinte personale. De câteva ori am ieșit împreună să ne luăm de mâncare în pauza de prânz, fără a schimba însă prea multe cuvinte. Era doar un coleg cu care povesteam despre job. M-a invitat într-o zi la munte, să respirăm aer curat. Ne-am despărțit seara, la întoarcerea în București, prieteni. Nu părea că mă place ca să mă panichez și nici nu-mi doream asta. Și la primul job îmi făcusem prieteni colegi, adică ieșeam împreună, în gașcă, în diverse locuri. Despre ei știam că au câte o relație, despre acest coleg nu aveam habar dacă are sau nu vreo iubită.

La scurt timp am avut o afecțiune care a necesitat internarea. Aveam nevoie de adeverință de la serviciu. A venit în ajutor din nou, el. Am avut emoții să-l văd. Am povestit puțin, iar la plecare m-a sărutat. M-a luat prin suprindere și nu am ripostat. În plus, mi-a cam plăcut, deși nu mă gândisem că între mine și el ar putea fi ceva. Nici prin cap nu mi-ar fi trecut ca relația mea să înceapă la spital. Sau că primul sărut între mine și iubitul meu, va fi la un spital. De-atunci am început să ne vedem mai des. Dar era foarte greu să comunicăm. Dragostea noastră nu putea fi modernă deloc, aveam în cale piedi ale tehnologiei – nu existau decât telefoane fixe-, piedici ale confortului – fiecare din noi locuia cu părinții și frații-, sau ale distanței – locuiam în cartiere opuse ale Bucureștiului iar serviciul era și el într-un alt capăt de Capitală.

La Festivalul Toamnei de la Sinaia, unde am reușit să facem rost de bani să mergem, eram deja îndrăgostită de el. De-atunci totul s-a schimbat iar eu trebuia să recunosc asta. Cum să le spun părinților că sunt îndrăgostită când le spusesem că vreau să mă călugăresc? Cum să le spun prietenelor că am un iubit când eu le spuneam lor că-și pierd timpul cu unul? Cum să-l prezint prietenilor mei vorbăreți când el nu vorbea aproape deloc cu cei pe care nu-i cunoștea? L-am introdus întâi prietenelor. Nici ele nu l-au plăcut din prima cum nu l-am plăcut nici eu. Eu eram pe turbo în tot ce făceam, el era pe slow. Eu îmi făceam griji, el găsea soluții. Eu nu mai vroiam să fiu cu nimeni decât cu el, el vroia să mă prezinte alor lui. A fost o relație desfășurată mai mult prin parcuri, săli de teatru sau cofetării. Învățasem Bucureștiul de la lumina felinarelor, știam ce parcuri sunt luminate și ce parcuri nu. Tot atunci am văzut o mulțime de muzee, pentru că, în naivitatea mea, credeam că dacă plec de-acasă să văd un muzeu nu bănuie nimeni că am vreo întâlnire. Vroiam să ascund atât de tare relația încât atunci când mă suna pe fix acasă eram nervoasă și nu bucuroasă pentru că nu puteam vorbi și trebuia să mint că m-a sunat un coleg în legătură cu ceva de serviciu.

Oricât de mult îl iubeam îmi dădeam seama că relația asta nu duce nicăieri. După circa un an de prietenie mă săturasem să ne vedem pe fugă. Nu aveam bani să plecăm pe nicăieri, nu aveam bani să stăm cu chirie, nu ne puteam vedea în niciuna din casele părinților pentru că locuiau încă 2-3 frați acolo. În ziua în care mă străduiam să-i explic că îl iubesc dar aș vrea să ne despărțim el mi-a propus să ne căsătorim. Așa, fără inel, fără vreun moment romantic, fără ceva stabilit. Spontan. Tot spontan am acceptat și eu deși habar nu aveam ce urmează. Dar așa cum se zice mereu că lucrurile se rezolvă de la sine așa a fost și la noi. Părinții și-au unit forțele și ne-au luat o garnosieră. Am acceptat până și mutarea în cartierul lui, Titan, care mi s-a părut la capătul pământului față de al meu (13 Septembrie). A fost prima oară când am avut sentimentul de-acasă. Nu mai umblam pe străzi, stăteam acasă. Nu mai vizitam muzee, nu mai călătoream, nu mă mai vedeam cu prietenele. Iubeam sentimentul de-acasă și prezența iubitului în ea. El înlocuia lipsa frigiderului, a patului (dormeam pe saltea), a aspiratorului sau a mașinii de spălat. Nu aveam nimic din toate astea dar îl aveam pe el. Cine ne vedea din afară își dădea seama că suntem complet diferiți. El calm, eu agitată. El mut, eu vorbăreață. Eu trăind clipa, el gândindu-se și planificând viitorul. Eu ordonată, el dezordonat. Eu iubind muntele, el marea. Eram geloasă, posesivă și naivă cum numai o fată de 20 și ceva de ani poate fi.

Cu mintea de acum îmi dau seama că dragostea e oarbă, că tinerețea e naivă, că fetele sunt ușor influențabile la 20 – 25 de ani, că locuitul împreună în concubinaj e testul suprem într-un cuplu. Că niciodată copilul nu este soluția pentru păstrarea unei relații și că, dincolo de sex, prietenia și atracția sunt cele care contează dacă rămân în acel cuplu.

Nu mai fac nimic acum din cele povestite mai sus. Nici crize de gelozie, nici nu mai scriu bilețele de dragoste. Povestesc câteodată de soțul meu pe blog și cred că dovada supremă de iubire este dacă mă citește. Mă simt mai liberă, mai sigură și mai împlinită acum, la peste 35 de ani, decât eram la 25. La fiecare doi ani îmi trece prin cap cuvântul divorț pentru că multe nimicuri ne erodează relația, dar renunț la idee când îmi dau seama că mă bucur că mă întorc acasă de câte ori plec în vreo delegație, când îl văd ce frumos se poartă cu copilul sau cât de multe face pentru casă.

În octombrie fac 15 ani de căsnicie cu acel El care mi-a fost cândva coleg și nici acum nu știu ce ne rezervă viața în viitor. Nici acum nu-mi place mustața lui, dar probabil așa stau lucrurile în viață: polurile opuse se atrag. Încă vrea să fim tot timpul împreună deși nu mi-a scris nici până acum vreun bilețel de dragoste și nici nu mi-a oferit vreun alt inel în afară de verighetă. A învățat ce flori îmi plac dar nu ține minte ziua nunții cu exactitate. Cu toate astea, acum cred că cel mai important atribut într-o relație de dragoste, fie ea modernă sau de modă veche este Toleranța, pentru că iubirea, chiar dacă există, nu mai poate fi suficientă după atâția ani împreună.

Varianta integrala a articolului (cu o ilustratie adecvata) a aparut in cotidianul Adevarul si poate fi citita aici.

Got anything to say? Go ahead and leave a comment!

'