X
Va recomand sa cititi si..
Ganduri de la casa

Sunt atât de încântată de statul la casă și la ”țară” încât nu pot să aștept până se adună alte impresii. Nu am încă un colț de rai în grădină (de fapt nu am încă gard, tere...

Sep 27, 2013 - Familiale    No Comments

Experiente personale. Primul meu caine

 

by Oana Grecea

Mi s-a făcut dor de Saba, primul meu câine de companie, un coker spaniel de toată frumusețea, pe care l-am avut înainte de a o avea pe Maria, dar și câțiva ani după. În contextul scandalului cu câinii vagabonzi m-am ținut departe de a fi pro sau contra, pentru că iubirea față de un animal nu poate controla frica. Și am vrut să povestesc cum am iubit un câine dar cum mi-e frică totuși să merg pe stradă.

Saba (denumită probabil după regina din Saba pomenită în Biblie pentru întâlnirea cu regele Solomon) a venit în viața mea la puțin timp după ce m-am căsătorit, poate undeva prin anul 1999-2000. O colegă avea o vecină care avea mai mulți pui, iar unul dintre ei s-a tot plimbat pe la mai mulți stăpâni și a fost adus înapoi de fiecare dată. Cum proprietara de câini mai avea deja câțiva nu știa ce să facă cu acest coker, femelă, de circa șase luni. Poate m-a impresionat povestea, poate că ceva din mine spunea că trebuie să am și această experiență – deși habar nu aveam cum se crește un câine- cert e că am decis să-l iau. Nu numai că nu avusesem în familie pe cineva cu un câine (în apartament vorbesc), dar îmi era și mare frică de ei. Chiar dacă scăpasem să fiu mușcată, mama a fost de câteva ori în viață pradă colților lor. Astfel că, rațional, nu m-aș fi văzut niciodată proprietară de câine. Ba mai mult, decizia am luat-o instinctiv, fără prea multă gândire și fără să mă consult cu soțul. I-am promis doar marea cu sarea, cum că eu și doar eu o să am grijă de câine, eu o să o plimb și tot așa. Poate unde eram proaspăt căsătoriți și mutați la casa noastră, rugămințile mele l-au înduplecat și ne-am trezit cu Saba la noi. Mai exact, într-o garsonieră de 30 și ceva de metri pătrați.

DSC00287_resize

Acum, după ce am expriența de mamă, pot spune că era ca și un copil. Sau poate că, fiecare din noi trebuie să învățăm să avem responsabilități crescând întâi un câine și apoi un copil. Oricum, viața ni s-a schimbat cu totul iar Saba era dragostea mea, feblețea mea, ”copilul” meu. A durat un timp să învăț că un câine nu mănâncă ce mănâncă oamenii. Prin 1999 internetul nu era accesibil și nu aveam cum mă documenta. Îi dădeam câinelui să mănânce ce mâncam și noi și nu înțelegeam de ce vomita. Abia de la dr. veterinar am aflat cum stă treaba cu mâncarea. Habar nu aveam că trebuie să o tund, să o duc periodic la stors de glande ca să nu miroasă, că trebuie să o spăl cu șampon (special) etc. Ca să nu mai zic de deparazitare, vaccinuri și alte asemenea.

Era drăgălașă, chiar dacă mult prea jucăușă. Era frumoasă dar obraznică. Ne-a copleșit cu dragostea ei, dar și cu ravagiile ei. Saba mea suferea. De anxietate! Nu suporta să stea singură, motiv pentru care lătra câte zece ore cât eram plecați la serviciu, spre exasperarea vecinilor. Vecini bătrâni, într-un bloc vechi, numai de garsoniere. Nu numai că lătra, Saba s-a apucat să facă ture prin casă. Întâi a plimbat gunoiul din bucătărie în toată camera. A intrat în baie, în cadă, de pe cadă pe chiuvetă și din ciuvetă dădea cu capul în etajeră și găseam totul răsturnat. A trecut la dulap, unde ne scotea hainele, până ne-am învățat minte să-i lăsăm câteva haine de-ale noastre ca să le adulmece. Dar asta nu e tot. Cu cât încercam să-i restricționăm aria de umblat, cu atât ea săpa să scape. A săpat la propriu! A ros întâi ușa de la camera care dădea spre hol, începând de sub geam. După alte câteva săptămâni a lucrat în a scoate tocul ușii, apoi a făcut șanțuri în pereți.

Dar noi am continuat să o iubim! Ce bucurie, ce salturi, ce drăgălășenii pe capul ei când veneam acasă! Nimeni nu te mai poate întâmpina cum o face un câine. Ne-am mutat cu ea la două camere și a venit momentul când am avut-o pe Maria. M-am opus tuturor celor care îmi spuneau că e momentul să scap de ea. Mi-am făcut toate analizele și pentru că era un câine vaccinat și îngrijit cum se cuvine, din punct de vedere medical nu a fost niciun pericol să am și copil și câine. Cât am fost însărcinată, parcă comunica cu copilul. Își punea capul pe burta mea, eu o mângâiam pe cap și ea stătea liniștită. Cât timp erai cu ea era foarte cuminte. Nu suporta să stea singură. Cred că s-a simțit trădată și neiubită când a venit Maria în casă și ea nu a mai avut acces o perioadă în acea cameră. Nu i-a făcut niciodată rău și aproape că nu lătra ca să nu deranjeze. Problema a fost că a început să-mi fie mie greu. Ieșeam cu copilul la plimbare, o luam și pe Saba! Trăgeam căruțul într-o parte, Saba vroia în cealaltă parte. Pentru că de multe ori câinii de pe stradă începeau să latre la Saba, copilul se trezea, eu înghețam de frică, Saba se smucea în lesă, eu nu puteam nici să fug nici să  intervin, lucrurile au devenit prea complicate pentru mine. Pe Saba o mai lăsasem perioade de timp la părinți, atunci când eram plecați, deși mama ieșea și mai cu frică afară cu ea. De frica celorlalți câini. Până la urmă am dat-o pe Saba la țară, la tata, în zona Câmpulung Muscel, unde a putut zburda în voie câțiva ani.

Deși nu a stat în lanțuri, Saba a început să aibă viață de câine de țară. Nu tu baie cu șampon – ci spălat în râu -, nu tu dormit în pat, pe plapumă, ci pe hol, unde nu exista încălzire. Nu tu hrană specială ci uneori chiar vânat, pentru că instinctul ei de câine de vânătoare ieșise la iveală. Ba chiar își făcea de cap printre găini, spre disperarea tatălui și a vecinilor. Am văzut-o destul de rar pe Saba în această perioadă, adică de câteva ori pe an. Mai venea cu mașina câteodată în București, deși din cauza agitației și balelor pe care le lăsa pe geam și pe toacă bancheta, era de preferat să fie lăsată acasă. Doar că asta însemna în curte, în lanț, lucru care mă făcea pe mine să sufăr numai gândindu-mă că era așa.

IMG_0987_resize

Într-o zi, acum vreo doi ani, fără să sufere înainte (sau fără să știm), tata a găsit-o moartă pe hol. Chiar dacă știam că v-a veni și ziua aceea, știrea a fost tristă pentru mine. Nu mi-am jurat să nu mai am câine ca să nu mai trec prin asta, pentru că tot povestindu-i Mariei de Saba, m-am trezit promițându-i că după ce face 10 ani putem discuta despre adoptarea unui câine în sânul familiei noastre. Nu sunt sigură că mă pot ține de cuvânt, dar experiența creșterii și îngrijirii unui câine te sensibilizează cumva. Chiar dacă nu poate să te scape de frica celorlalți câini, care nu sunt ai tăi.

De aceea zic că fiecare trebuie să facă ce simte. Nu avem dreptul să omorâm niciun suflet, dar vreau să găsim soluția să circulăm pe stradă liniștiți, fără să ne fie frică.

Got anything to say? Go ahead and leave a comment!

'