X
Va recomand sa cititi si..
Ganduri de la casa

Sunt atât de încântată de statul la casă și la ”țară” încât nu pot să aștept până se adună alte impresii. Nu am încă un colț de rai în grădină (de fapt nu am încă gard, tere...

”Fiica ascunsa”, de Elena Ferrante

Nici în ”Fiica ascunsă” (carte apărută la editura Pandora M) Ferrante nu are o poveste cu prea multă intrigă (ca în ”Zilele abandonului”), dar introspecția și felul cum își analizează relația cu fiicele și rolul de mamă sunt remarcabile. Rolul de părinte, de mamă, este cu siguranță rolul cuiva care a trăit pe propria piele unele din lucrurile pe care le scrie.

Pe mine m-a surprins când a spus ceva ce am auzit și la propria fiică dar și în întrebările altora: ”Vine întotdeauna momentul în care copiii tăi îți spun cu tristă mânie – De ce mi-ai dat viață?”. De asemenea, ca mamă auzi de multe ori și lucrurile nespuse, nerostite: ”în conversațiile cu fiicele mele aud deseori cuvinte sau propoziții omise. Nu inventez nimic, îmi este de-ajuns să ascult, ce nu se rostește e mai elecvent decât ce se spune”.

Trebuie să spunem că așa simțim fiecare din noi când copiii se fac mari și nu mai au nevoi imediate, ca atunci când sunt mici: și-a văzut de viața ei, pentru că ”nimeni nu mai depindea de grija mea”. Cu toate acestea, când fetele au plecat de-acasă, ”m -am simțit mai inutilă și mai disperată fără ele, decât cu ele”. Ferrante grăiește practic mlte adevăruri pe care nu îndrăznim să ni le spunem, dar le gândim.  

Ciate din carte:

  • Lucrurile cele mai greu de povestit sunt cele pe care noi înșine nu reușim să le înțelegem.
  • Mi-am dat seama de o bună perioadă de timp că din mine păstrez prea puțin, iar din ele totul.
  • A citi, a scrie, acesta a fost mereu modul meu de a mă liniști.
  • Îmi doream ca fiicele mele să fie iubite, nu suportam să nu fie, mă speria posibila lor nefericire; simțeam că forța de atracție a trupurilor lor mi-a fost sustrasă mie.
  • Uneori, când le vedeam pe Bianca și pe Marta suferind pentru că se simțeau lipsite de strălucire, nu rezistam, ajungeam să intervin apăsat împotriva prietenelor lor prea extrovertite, prea fascinante, prea răsfățate.
  • Aveam tot timpul dureri în stomac din cauza încordării, erau sentimentele de vinovăție: credeam că orice stare proastă a fiicelor mele e provocată de faptul că nu le iubesc suficient.
  • Chiar și atunci când recunoșteam la cele două fiice ale mele ceea ce mi se păreau a fi calitățile mele, simțeam că era ceva ce nu funcționa. În realitate, îndrăgeam mult la fiicele mele ceea ce mi se părea străin.
  • Eram întotdeauna, cumva, atât pricina, cât și paratrăsnetul suferinței lor. Mă acuzau în tăcere sau urlând.
  • Sufăr văzând-o că suferă.
  • Uneori să fugi e necesar ca să nu mori.
  • Fiicele mele se străduiesc în orice clipă să fie opusul meu.
  • Ce prostie, să crezi că le poți povesti despre tine copiilor înainte să împlinească măcar 50 de ani.
  • Mă gândeam să-mi părăsesc soțul, căutam momentul ideal. Aștepți, te saturi, începi din nou să aștepți. Ceva se va întâmpla și între timp devii tot mai insuportabilă, poate periculoasă. Nu reușeam să mă calmez, nici măcar oboseala nu mă potolea.
  • Aveam nevoie să cred că făcusem totul singură. Voiam să simt într-un mod tot mai intens pentru mine însămi, meritele mele, autonomia calităților mele.
  • Nu-i puteam urla că știam deja totul despre mine, mă îndrăgosteam de oricine îmi spunea că sunt capabilă, inteligentă, de oricine care mă ajuta să mă pun la încercare.

Got anything to say? Go ahead and leave a comment!