X
Va recomand sa cititi si..
Ganduri de la casa

Sunt atât de încântată de statul la casă și la ”țară” încât nu pot să aștept până se adună alte impresii. Nu am încă un colț de rai în grădină (de fapt nu am încă gard, tere...

Florentina Tone, doctorand in sociologie si unul dintre cei mai buni bloggeri sportivi (I)

Are 31 de ani, și se definește ca fiind jurnalist şi blogger. Este editor coordonator la Historia, își dă doctoratul în sociologie, și scrie, din 2007, în special despre pasiunile sale sportive: patinajul și gimnastica. Îi place să călătorească și face poze superbe.

De la Florentina Țone aflu mereu cele mai plăcute povești despre campionii din patinaj și din gimnastică (pe blogul său: http://despre-toate-si-despre-nimic.blogspot.ro/). Sunt la curent cu antrenamentele lor, cu viețile lor, cu poziția în clasament și cu cât de în formă sunt în acel moment. Florentina, dacă nu reușeste să ajungă la acele competiții (și a făcut mari sacrificii să meargă la unele dintre ele, fiindcă cronicarii sportivi nu au descoperit-o încă să o trimită oficial), le urmărește pe site-urile oficiale, pe canalele de sport și ne informează. Eu îmi doresc, în numele ei, să ajungă la JO de iarnă de la Sochi, Rusia, din 2014 și în Brazilia peste vreo patru ani.

Fiind jurnalist, când s-a pus pe scris, a făcut-o cu simț de răspundere. Iată ce frumos mi-a răspuns. Public interviul în două părți.

Prima parte:

Când ai început să scrii pe blog?

Nu trebuie să mă gândesc prea mult; mi-e foarte clar momentul în care am început să scriu pe http://despre-toate-si-despre-nimic.blogspot.ro. În februarie 2007, la câteva zile după o întâlnire memorabilă cu patinatorul rus Evgheni Pluşenko. A se trata cu precauţie acest „memorabilă”; la întâlnirea asta – în realitate, o conferinţă de presă în preziua galei Kings on Ice de la Bucureşti – nu s-a întâmplat, de fapt, nimic spectaculos. Spectaculoasă a fost chiar existenţa întâlnirii; faptul că eu, marele fan Pluşenko, am stat vreme de câteva zeci de minute la distanţă de un metru de rusul ăsta pe care-l urmărisem în competiţiile de patinaj de când era doar un puşti. Rusul ăsta pentru care strângeam eu pumnii până mă dureau, rusul ăsta cu exerciţii care frizau perfecţiunea. În primul meu post pe blog, din 25 februarie 2007, eram categorică: „Să mor dacă am văzut eu ceva mai frumos decât un exerciţiu perfect al lui Evgheni Pluşenko”. Astăzi, când sunt tobă de patinaj (şi-am şi văzut pe viu câteva concursuri), aş „relativiza” un pic afirmaţia asta: am văzut multe programe faine – exerciţiile din sezonul trecut ale lui Daisuke Takahashi intră fără discuţii în zona asta de programe teribile – dar puştiul ăsta rus, care a crescut o dată cu mine, rămâne în sacul meu cu fericiri şi întâlniri bucuroase. Experienţa acestei conferinţe de presă – cu primele mele întrebări adresate lui Evgheni Pluşenko – a fost „şutul” care a generat primul post pe un blog, care, de altfel, exista în blogosferă, dar cu totul golaş, încă din octombrie 2006. Îi alesesem numele (cam complicat, ştiu asta azi; cine are timp şi chef să tasteze un nume de blog cu sumedenie de cratime prin el?!), dar nu mă hotărâsem ce-o să scriu pe el; conferinţa asta de presă – cu tot entuziasmului fanului de patinaj (devenit ziarist), care-şi vede pentru prima dată sportivul favorit – m-a ajutat să mă hotărăsc: va fi un blog cu bucurii, cu mici/mari fericiri şi cu emoţii. Un soi de „memorie externă” – cum bine a zis o prietenă de-ale mele – care să suplinească memoria personală, atunci când aceasta din urmă va începe să scârţâie.

Ce sacrificii ai facut pentru menținerea acestui blog?

Uite că nu m-am gândit niciodată la asta; şi dacă m-am gândit cumva nu le-am zis „sacrificii”; că nu sunt. Am pierdut multe ore de somn – asta e clar – dar zău că am câştigat la fel de mult. Dacă pot să recitesc eu (sau să citească alţii) jurnalul celor două campionate mondiale de patinaj artistic (zi după zi, probă după probă) la care am fost, asta e pentru că după o zi întreagă petrecută în arenă, cu ochii împăienjeniţi de somn şi oboseală, mai stăteam încă nişte ore ca să scriu povestea zilei; şi mă trezeam cu noapte în cap ca să fac acelaşi lucru, înainte de o nouă zi petrecută la arena de patinaj. Iar pentru asta le mulţumesc dragilor mei companioni de călătorie (Ali, Marius, Führer) care m-au exclus de fiecare dată de la sarcinile domestice – cumpărături, pregătit masă, spălat vase – şi m-au lăsat în banii mei: a se citi „m-au lăsat să scriu”. În genere, incursiunile astea la patinaj au fost ca nişte curse de 100 metri garduri: veneam acasă, la Bucureşti, terci de oboseală, dar nu vă spun cu cât entuziasm şi cu câte poveşti. Evident, nu-s mulţumită: aş vrea să fiu mai rapidă, să pot să alimentez în timp real blogul cu poveşti şi cu fotografii; dar asta nu se poate şi n-o să se poată pentru că eu sunt un cronicar foarte conştiincios, care nu vrea să scape nimic; aşa că nu iau laptopul cu mine în arena de patinaj, că vreau să fiu atentă la tot ce se întâmplă acolo; scriu abia la finalul zilei, când mi s-a aşezat totul în minte; şi adaug fotografii, nenumărate fotografii, abia când mă întorc acasă, în ţară.

De fapt – şi uite că mi-e foarte clară această idee – eu scriu mai mult pentru mine şi mai puţin pentru ceilalţi. Sună egoist, aşa-i? Aşa şi e, până la urmă: am o reputaţie de om ambiţios (şi, din pricina asta, de om mai mult sau mai puţin egoist) încă de când eram în Şcoala Generală: colega mea de bancă îşi aminteşte şi-acum că-n timpul tezelor şi testelor stăteam cu o copertă a caietului ridicată, ca să nu se vadă ce scriu; în ciuda asta, colega Mirela mi-a devenit bună şi mare prietenă (iată că sunt şanse şi pentru oamenii egoişti J). Revenind: scriu în primul rând pentru mine; nu vreau să pierd nimic din emoţiile zilei, din bucuria mea când mi-a răsărit în faţă Evgheni Platov, în arena de la Nisa, iar eu, cu glas cam pierit, am cerut un autograf (Evgheni Platov patina în anii ’90, în proba de dans, cu Oxana Grişciuk; dubli campioni olimpici, Evgheni şi Oxana au fost favoriţii mei la dans timp de mai bine de un deceniu); sau când Alexei Mişin, antrenorul lui Pluşenko, mi-a desenat o patină în caietul cu autografe. Dar ma bucură şi ideea asta că blogul e citit, mai cu seamă în timpul campionatelor de patinaj sau în apropierea spectacolelor Kings on Ice; intru de mai multe ori pe zi, ca să verific dacă am vizitatori. Aşa cum mă bucură şi când oameni pe care nu-i cunosc (dar uite că ei mă cunosc pe mine, că sunt darnică, generoasă, cu pozele din vacanţe) vin la mine în avion şi-mi zic: „Tu eşti Florentina, nu? Ţi-am citit poveştile de pe blog când mă documentam pentru vacanţă…”.

[nggallery  id=14]

Urmărești lumea din blogosferă? Îți monitorizei traficul?

Urmăresc mai cu seamă bloguri şi site-uri cu conţinut similar, realizate de oameni cu pasiuni similare. Îmi vâr, deci, nasul pe site-uri şi bloguri sportive, de călătorii, de fotografie, platforme online cu poveşti bine scrise, dar încerc în permanenţă să lărgesc zona asta şi să vizitez şi locuri pe care la prima vedere nu le-aş vizita. Când am timp, sar din blog în blog; ştiţi că la Blogger e o opţiune, în susul paginii, care zice: „Următorul blog”. Ei bine, din când în când, urmez recomandarea asta şi mă plimb încoace şi încolo, prin blogosferă.

Monitorizarea traficului nu e, la mine, o acţiune organizată. Atunci când scriu „la zi”, adică pornind de la un eveniment în desfăşurare sau recent încheiat (a se vedea, de pildă, seria de posturi privind Jocurile Olimpice de la Vancouver, din 2010, şi mai cu seamă scandalul din proba masculină de patinaj) intru frecvent pe blog să văd cine şi ce a mai comentat; traficul pe blogul meu „a explodat” în zilele cu pricina, comparativ cu zilele normale, în care eu scriu chestiuni relativ atemporale. Aceasta nu este însă o activitate aducătoare de bani, aşa că verificarea traficului are cu totul alte valenţe; e mai mult curiozitatea mea vizavi de oamenii care mă vizitează: Cine sunt ei? Ce citesc ei la mine pe blog?

Acesta ar fi totuşi momentul în care ar trebui să spun că, deşi gestionez în principal un anume blog (http://despre-toate-si-despre-nimic.blogspot.ro), de ceva vreme mi-am împărţit entuziasmul în mai multe direcţii: încerc – şi nu prea reuşesc – să ţin pe linia de plutire alte două bloguri; nu le pot spune bloguri specializate sau bloguri tematice, deşi zona lor de interes (şi a mea) e mult mai adunată, mai restrânsă. Blogul http://bucurestialcuiesti.blogspot.ro/ s-a născut, de pildă, în septembrie 2009, ca un experiment: am vrut un blog despre Bucureştiul în care trăiesc, despre Bucureştiul meu, în care să încerc să găsesc ce am pierdut pe drum (marea mea iubire faţă de marele oraş, atunci când am ajuns aici, în toamna anului 2000), în care să adun frânturi, locuri, mirosuri şi poveşti pe care le-am uitat sau pe care nu le-am ştiut niciodată. O „reîmprietenire” cu Bucureştiul într-o perioadă în care mi se părea că oraşul pe care îl locuiesc pierde din ce în ce mai mult teren în faţa oraşelor pe care le vizitam. Voiam să văd: iese iarăşi de-un amor nebun cu oraşul? De-o dragoste platonică măcar? Sau nu mai iese nimic? Din nefericire, proiectul ăsta mai mult stagnează; îmi amintesc de blogul dedicat Bucureştiului doar atunci când se întâmplă chestii faine pe aici (Festivalul Enescu, Festivalul de Flamenco) şi evit să încarc blogul cu chestiuni are nu-mi plac în/la Bucureşti (şi care sunt destule).

De cealaltă parte, http://exercitiuderecuperare.blogspot.ro/ s-a născut în urma unei reacţii de frustrare; frustarea jurnalistului care vede pierdute, rătăcite prin arhive (mai mult sau mai puţin gestionate şi îngrijite aşa cum trebuie) texte la care a ţinut, la care a lucrat. Blogul ăsta cu nume pompos voia – şi vrea şi acum – să recupereze articole redactate de mine pe parcursul timpului, pentru diverse publicaţii. Scriam eu în august 2010: „Păstrătoare cum sunt, trag după mine, de ani buni, foldere cu texte, cu idei, cu interviuri. Aşa c-o să găsiţi aici (şi-o să găsesc şi eu, ce bucurie!) multe poveşti, scrise ba de Florentina Stoian (adică de mine), ba de Florentina Ţone (adică tot de mine) pentru Adevărul (cele mai multe), Flacăra, Adevărul Literar şi Artistic, Adevărul şcolar şi universitar, Historia, Elle Bistro, Antichităţi România, Dilemateca, Dilema Veche… O arhivă paralelă, dar nu una ca la carte, cronologică şi aranjată, ci una alandala, ca un puzzle uşor dezordonat, ca o hartă care nu se aşază cum o ştim. O să pun texte după culoarea zilei, după culoarea mea. Important e însă c-o să se adune. Aici. Cu toate datele de identificare: publicaţie, data apariţiei. Cu una-două poze, oficiale/publicate sau din culise, de la making of (dacă pozele-s ale mele; dacă nu, negociem cu autorii J). Da. Ăsta-i planul. Vă invit la citit”. Recunosc acum, la mai bine de doi ani distanţă, că nu prea m-am ţinut de proiectul ăsta; e greu să gestionezi trei bloguri când n-ai timp suficient nici măcar pentru unul. Un site care să cuprindă toate aceste zone ar fi poate mai uşor de administrat. Pentru că, în fapt, cred în continuare în viitorul unor proiecte de genul ăsta: vreau să-mi adun şi textele, vreau să adun şi poveşti din Bucureşti, pentru o bună relaţie cu oraşul în care stau. Cum o fi cel mai bine să fac?

[nggallery  id=15]

Continuarea interviului se poate citi aici.

 

 

Got anything to say? Go ahead and leave a comment!