X
Va recomand sa cititi si..
Ganduri de la casa

Sunt atât de încântată de statul la casă și la ”țară” încât nu pot să aștept până se adună alte impresii. Nu am încă un colț de rai în grădină (de fapt nu am încă gard, tere...

Florentina Tone, doctorand in sociologie si unul dintre cei mai buni bloggeri sportivi (II)

Are 31 de ani, și se definește ca fiind jurnalist şi blogger. Este editor coordonator la Historia, își dă doctoratul în sociologie, și scrie, din 2007, în special despre pasiunile sale sportive: patinajul și gimnastica. Îi place să călătorească și face poze superbe.

De la Florentina Țone aflu mereu cele mai plăcute povești despre campionii din patinaj și din gimnastică (pe blogul său: http://despre-toate-si-despre-nimic.blogspot.ro/).

Despre SPORT, în partea a doua a interviului:

Care sunt sporturile tale preferate? Și ce alte pasiuni împărtășești cititorilor tăi?

Blogul ăsta adună tot ce-mi place mie; sau ce mi-a plăcut pe parcursul anilor. Adună povestiri despre sport, în general; dar mai cu seamă despre gimnastică şi patinaj. Cred, de fapt, că în ultimii ani s-a transformat mai cu seamă într-un blog de patinaj, în urma celor două frumoase „participări” ale mele la ediţii ale Campionatelor Mondiale de Patinaj Artistic: Torino 2010 şi Nisa 2012. Participare, nu în sensul de participare efectivă la campionat – cum au crezut nişte colegi de-ai mei: că mă duc şi patinez; ce fain ar fi fost – ci participare, în sensul de bucurie de a fi parte, în public, cu gura până la urechi, a unor spectacole fa-bu-loa-se! (voi, fani de patinaj, ştiu că mă înţelegeţi). Am ajuns să-l plac până şi pe Brian Joubert (pe care l-am bodogănit în faţa televizorului de i-au mers fulgii în atâtea şi atâtea ocazii; nu-mi plăceau exerciţiile lui şi pace) tocmai pentru că a fost primul patinator pe care l-am văzut, în martie 2010, pe gheaţa din arena de la Torino, la antrenamente. Da, să vezi live o competiţie schimbă foarte mult datele problemei; şi orice admirator de patinaj ar trebui să-şi facă un cadou şi să se ducă, măcar o dată în viaţă, la un european sau mondial de patinaj.

Aşadar, pe blogul meu e foarte mult patinaj; şi e şi gimnastică, pe ici, pe colo; dat fiind eşecul meu de-a fi devenit gimnastă (exagerez aici, de dragul povestirii; găsiţi şi multe frânturi autobiografice pe blog, deşi copilăria mea nu seamănă deloc cu cea a lui Creangă). În rest, sunt multe lucruri faine care mi se întâmplă – şi foaaaaarte multe poveşti de călătorie; am spus adesea, şi fără modestie, că aş fi un bun jurnalist de călătorii, dacă m-aş hotărî că asta vreau să fac până la sfârşitul zilelor, amin. Poveştile din vacanţe sunt lungi, foarte lungi, şi împănate cu tot soiul de detalii colorate, vesele: sunt adevărate „procese-verbale”, cu nenumărate amănunte, ale vizitelor grupului de vacanţă din care fac parte în sudul Spaniei (Andaluzia), în Portugalia, în Italia, în Franţa etc. Şi zău că-s o norocoasă: am văzut multe locuri faine în ultimii ani; călătoriile au înghiţit, de fapt, mare parte a „finanţelor” mele şi-ale soţului (împărtăşim, din fericire, multe dintre pasiuni; nu şi patinajul). Şi cred cu tărie – iată ce pompos sună asta – că amintirile astea frumoase sunt, de fapt, cele mai preţioase bunuri pe care le posed, fie ele şi imateriale, nepalpabile. După câteva zile de vacanţă petrecute la Rincon de la Victoria (lângă Malaga, în Andaluzia, în sudul Spaniei), ziceam, de fapt, că tare mi-ar plăcea să fiu culegător de scoici; scoici mediteraneene, mari, portocalii, generoase: după o noapte cu furtună, plaja din Rincon era plină ochi de scoici, iar eu mi-am petrecut jumătate de zi adunându-le. Cred că blogul meu adună scoici mari şi portocalii; aşa că, într-un fel, sunt şi culegător de scoici.

În plus, blogul e şi doldora de fotografii (care fac adesea ca poveştile să fie de necitit, atât de multe sunt instantaneele care le însoţesc). Asta e o pasiune de dată relativ recentă, dacă o compari cu celelalte (sportul, călătoriile, scrisul în general), dar am intenţia măreaţă de a face, la un moment dat, şi nişte cursuri în această direcţie, ca să capăt mai multe date despre ISO, diafragme, obiective, focus, filtre J. Acum fotografiez mai mult după ureche, din ce-am furat de colo şi de dincolo, aşa cum se fura odată meşteşugul descântecului de la cei care ştiau. Şi cel mai mult am învăţat – şi mulţumesc public pentru asta – de la colegul meu, fotoreporterul Lucian Muntean, cu care mergeam foarte mult pe teren, la reportaje, în anii din urmă.

În viaţa de zi cu zi sunt jurnalist; am scris pe parcursul anilor în mai multe publicaţii, deşi mare parte din viaţa mea de ziarist se confundă cu viaţa trustului „Adevărul” (încă de pe când nu era cu adevărat un trust; eu am ajuns în „Adevărul” în aprilie 2005). De doi ani şi mai bine (spre trei) sunt la „Historia”, coordonez revista pe hârtie (avem şi un site foarte simpatic, îngrijit de colegii mei) şi-ncerc să mai şi scriu câte ceva în fiecare număr. În genere, tot lucruri care-mi plac, care mă interesează, care mă intrigă. Cred – şi ăsta e un bun principiu, după care a funcţionat şi funcţionează „Historia” – că istoria mare, oficială, e importantă şi interesantă; dar importantă şi interesantă e mai cu seamă mica istorie, istoria măruntă, vie, în mişcare, istoria unor detalii aparent nesemnificative; în revista noastră sunt şi oameni care – în absenţa unui reportofon şi-a unor urechi curioase de ziarist – nu ar lăsa urme scrise, nu şi-ar „înregistra” experienţele de viaţă. Noi le adunăm şi le publicăm; şi facem multe alte lucruri; citiţi-ne, deci: n-o să găsiţi înşiruiri de cifre şi de fapte, ca într-un manual, ci o să găsiţi muuulte poveşti interesante, frumoase, simpatice.

La ce competiții sportive ai participat pe banii tăi de dragul sportului respectiv? 

Păi, doar la două: Mondialele de patinaj de la Torino, din 2010, şi cele de la Nisa, de anul ăsta. Şi-o să mai fie şi Europenele de patinaj de anul viitor, de la Zagreb (era prea ieftin abonamentul pe toată săptămâna şi nu m-am putut abţine), şi, dacă s-o putea – şi ce m-aş bucura să se poată – întrecerile de patinaj din cadrul JO de la Sochi, Rusia, din 2014. Ăsta e un mare vis de-al meu; de-al meu şi de-al prietenei mele Ali, cu care merg de regulă la patinaj. M-aş bucura să putem merge la Jocurile Olimpice; deocamdată nu mi-e foarte clar ce costuri ar presupune deplasarea asta (la Vancouver, în 2010, s-a lăsat cu mai multe runde de tras la sorţi bilete, atât de mare era interesul pentru patinaj). Aşa, pentru frumuseţea şi suspansul povestirii, la ultimul Mondial de patinaj găzduit de Rusia (în 2011, după ce Japonia n-a mai putut găzdui competiţia, din motive de cutremur), bişniţarii moscoviţi stăteau la coadă la bilete cu pistoalele la brâu; am văzut eu nişte poze. Aşa ca experienţa rusească s-ar putea să fie mai greu de digerat şi pentru buzunar, şi în general; dar eu şi Ali perseverăm în a face planuri.

Mi-ar plăcea să transform blogul într-o revistă online de patinaj, cu posturi/poveşti redactate în engleză, pentru un public de mai mari dimensiuni; dar asta ar schimba coordonatele şi ar necesita o strategie.

Cât de mult contează că ești jurnalist? Și câ te ajută asta?

Contează. Dar contează şi mai mult faptul că-mi place să scriu şi că-mi place să adun lucrurile frumoase care mi se întâmplă. (Bine că nu-mi place la fel de mult să adun obiecte, documente şi altele asemenea; aş trăi într-o cameră doldora de lucruri strânse, în care nici măcar n-aş putea să respir; asta ar fi deja o boală, nu?:)). Din fericire, blogurile mele sunt primitoare şi par să nu se umple niciodată.

Care este cea mai frumoasă amintire legată de acest blog?

Cea mai frumoasă amintire legată de blog e însăşi existenţa blogului, inspiraţia de a-l fi pus pe picioare şi de a-l fi alimentat în permanenţă cu bucurii. Mă bucur că nu m-am săturat, că nu m-am plictisit; şi mă bucur că mi se întâmplă în continuare lucruri faine care ajung, povestite, pe blog. Înşir, la repezeală, câteva, şi mai mari, şi mai mici: întâlnirea cu Majestatea Sa Regele Mihai, la Palatul Elisabeta, în 26 iunie 2007, dar si foarte simpaticele întâlniri cu colegii de clasă ai Majestăţii Sale, Radion Chiaburu şi Lascăr Zamfirescu; toate poveştile cu şi despre patinaj, cu mine şi prietena Ali în arenele de la Torino şi Nisa, cu gura până la urechi; întâlnirea şi interviul cu dansatorul de flamenco Joaquin Cortes, în martie 2008; toate spectacolele Kings on Ice de la Bucureşti; toate revenirile la mine acasă, la Jirlău, în faţa sobei, în grădina cu lalele, pe patul pliant, în curte, citind diferite cărticele; bucuria, marea bucurie de a-l fi ascultat, din rândul trei, pe Al Jarreau, la Sala Palatului; toate, dar toate poveştile de călătorie, cu atâtea detalii câte a putut să reţină mintea mea la momentul desfăşurării lor.

Când ți-a fost cel mai greu să ai și blog și viață personală și profesională? Unde vrei sa ajungi cu blogul? 

Nu mi-a fost greu deloc pentru că, aşa cum ziceam, blogul nu e full-time job. Deşi, uneori, mi-aş dori să fie; mi-aş canaliza interesele într-o direcţie coerentă, închegată. Până acolo însă, există planul unui site care să integreze aceste zone: bucurii, patinaj, Bucureşti, fotografie. Doar că aş vrea să am certitudinea că pot transfera totul de pe bloguri pe site fără pierderi şi pagube colaterale. „Analfabetismul” meu în această zonă de online întârzie punerea în practică a unui astfel de plan; e muncă multă aici şi nu vreau să pierd pe drum nici măcar o virgulă.

Un lucru e clar: vreau să pot să scriu în continuare despre ceea ce-mi place. Iar asta înseamnă multe lucruri: înseamnă bloguri, înseamnă „Historia” şi jurnalism, în general, şi mai înseamnă şi continuarea unor activităţi de cercetare, derulate până acum sub pălăria Şcolii Doctorale de Sociologie de la Universitatea din Bucureşti, unde sunt încă doctorand. Spun „încă” pentru că sunt pe ultima sută de metri a programului doctoral (în Sociologie) pe care îl urmez din toamna lui 2008. Cum pe parcursul ultimilor ani am remarcat că-mi place teribil să stau prin arhive şi biblioteci (şi, în pauze, să mănânc mere „la coada calului”, adică la statuia lui Carol I din faţa Palatului Regal), vreau să continuu (şi) în direcţia asta; laolaltă cu proiectele de istorie orală desfăşurate alături de sociologul Zoltán Rostás, alături de care am coordonat volumele 1 şi 2 din lucrarea „Tânăr student caut revoluţionar”. Cred că am planuri pentru cel puţin 100 de ani, nu?

 

Aveti mai jos o galerie foto realizata de Florentina Tone la competitiile la care a participat.

[nggallery  id=16]

Prima parte a interviului se poate citi aici.

 

 

1 Comment

Got anything to say? Go ahead and leave a comment!