X
Va recomand sa cititi si..
Ganduri de la casa

Sunt atât de încântată de statul la casă și la ”țară” încât nu pot să aștept până se adună alte impresii. Nu am încă un colț de rai în grădină (de fapt nu am încă gard, tere...

Nov 28, 2012 - Interviurile mele    No Comments

Interviu cu si despre Lucian Dan Teodorovici – OMUL (I)

Foto: arhiva personala Lucian Teodorovici (la New York)

Pe Lucian Dan Teodorovici – omul, l-am cunoscut la gala ”Augustin Frățilă” din noiembrie anul acesta. Nu am schimbat decât câteva vorbe, pentru că era epuizat de drumul lung de la Iași (deși condusese soția). Am purtat un dialog scurt împreună cu colegii din juriu (bloggeri) înainte de anunțarea câștigătorului.

Întâmplător, cei strânși în acel cerc îi votasem romanul – Matei Brunul, ca favorit, dar nici noi nu știam cine va câștiga. Am vrut să-l felicităm, să-l cunoaștem mai bine pe cel care ne-a plăcut prin scrierea lui, însă emoțiile erau evidente și toți așteptam cu nerăbdare festivitatea pentru momentul culminant: anunțarea romanului câștigător al premiului de 10.000 de euro! Așa că, după cum îi șade bine unui blogger cu full-time alt job, i-am trimis în serile libere câteva întrebări, pentru a-l cunoaște mai bine. Ce-am aflat despre omul Lucian Dan Teodorovici citiți în prima parte a interviului, și despre scriitorul mult premiat, în cea de-a doua parte, pe care o voi publica mâine.

Dincolo de Matei Brunul, cine este Lucian Dan Teodorovici?

Îmi place să cred că, dincolo de Matei Brunul, sunt și autorul altor cărți, cum ar fi romanul Circul nostru vă prezintă, publicat inițial în 2002, reluat în 2007, sau Celelalte povești de dragoste, publicată în 2009. Altfel, telegrafic, lucrurile ar suna așa: 37 de ani, familist, cu doi băieți gemeni liceeni, serviciu stabil în ultimii 12 ani. Și, în general, destul de ocupat, dar nu mă plâng de asta.

Cum ai vrea sa te perceapă lumea? Ca un scriitor? Ca un editor? Ca un om bun pur și simplu?

Sună tentant toate cele trei percepții despre care vorbești. Sigur că, înainte de toate, oricine ar vrea să fie perceput ca un om bun. Dar ceea ce mă definește pe mine în spațiul ăsta al percepției publice (fie ea limitată la mediul literar), trebuie să recunosc, e calitatea mea de scriitor. Altfel, nimeni n-ar fi avut ocazia să afle dacă sunt sau nu sunt un om bun, nu? Sunt mândru însă, e obligatoriu să zic asta, și de munca mea de editor. Un lucru e cert: mi-aș dori tare mult să fiu perceput așa cum sunt eu în realitate, dincolo de suspiciuni, dincolo de lucruri care, în general, distorsionează percepția publică. Dar ceea ce spun sună a vis naiv, îmi dau seama de asta…

Ești un scriitor profesionist (adica trăiești din scris) sau munca ta la Polirom este cea care te susține în viața de zi cu zi?

Obligatoriu, răspunsul e iarăși dincolo de sau/sau. Sincer, cel mai mult am câștigat scriind scenarii pentru televiziune sau cinematografice. Adică din scris. Munca de editor, o spun foarte sincer, nu mi-e legată aproape deloc de partea financiară: sigur că nu lucrez gratis ca editor, dar n-o fac pentru bani. La fel cum nu scriu literatură gândindu-mă la bani. Scenariile însă, da, recunosc, le-am scris pentru bani, înainte de orice. Chiar dacă am avut și experiențe frumoase, cum a fost cea legată de Animat Planet Show, sitcom difuzat vreme de 7 sezoane pe Antena 1 și printre ai cărui scenariști m-am numărat – munca la acest serial mi-a prilejuit plăcerea de a scrie alături de prietenul meu, scriitorul Florin Lăzărescu, dar și bucuria de a cunoaște și a mă împrieteni cu oameni extraordinari, de la scenaristul-șef, arhicunoscutul lider al grupului Divertis, Toni Grecu, la producătorii Monica Șenchiu și Marius Toader, de la Mediafactory. Au fost întâlniri plăcute, discuții plăcute. Cu toate astea, nu sunt chiar un fan al scrierii de scenarii, iar ăsta nu-i un lucru pe care țin să-l ascund.

Când scrii? Ce stil ai? Preferi dimineață ori dupa-amiaza? Scrii direct în computer sau preferi scrisul de mâna? Scrii în vacanțe?

Scriu dimineața. Uneori, de pe la 4 sau 4.30 – cum s-a întâmplat și în cazul romanului Matei Brunul. N-am putut niciodată să scriu în a doua parte a zilei. La fel cum n-am putut niciodată să scriu în vacanțe. Trebuie să fiu în biroul meu, în fața computerului meu. Și în felul ăsta ți-am răspuns și la întrebarea despre computer: având unul încă din 1995, n-am scris niciodată altfel decît pe foi virtuale. Mă refer la ceea ce am publicat. Altfel, primele mele încercări literare, niciodată publicate, au fost scrise pe caiete.

Ai înțelegere și liniște din partea familiei? Când scrii de exemplu?

Da, din fericire am toată liniștea. Am biroul meu, cumva izolat de restul casei. Iar soția mea și copiii mei știu că, atunci când mă închid în el, trebuie să aștepte până ies eu ca să vorbim. 🙂 Sună puțin dictatorial, dar de fapt nu-i chiar așa. E un agreement creat fără prea multe discuții pe temă. Pur și simplu, ei au înțeles perfect nevoia mea de liniște.

Cum a fost copilăria ta? Erai bun la literatură, la gramatică? Au existat semne în trecutul tău care să-l descopere pe viitorul scriitor?

Nu știu. Întotdeauna am ascuns ceea ce scriam de părinți și de bunici. Iar cu gramatica nu stăteam grozav până spre gimnaziu. La un moment dat (prin clasa a IV-a), scrisesem un fel de roman, credeam eu, despre niște tineri și despre aventurile lor în Delta Dunării (un loc în care n-am ajuns încă nici până acum). Și l-a găsit unchiul meu, fratele mamei. Mi-a tras o săpuneală grozavă, tocmai din pricina greșelilor gramaticale pe care le descoperise. Nu mi-a spus absolut nimic despre scriitură, a repetat în diverse forme asta: „N-o să ajungi niciodată nimic dacă nu știi gramatică!”. Cred și-acum în ideea asta. Iar atunci mi-a fost atât de rușine, încât din momentul ăla am pus gramatica pe primul plan.

Ce pregatire ai și dacă te-ai visat vreodată, copil fiind, scriitor?

Aș zice, riscând, că m-am visat scriitor imediat după ce am devenit cititor. Ba chiar aș forța puțin, zicând că dinainte, adică de pe vremea când, neștiind încă să citesc, îmi rugam un văr mai mare sau pe bunica s-o facă pentru mine. Iar pentru visul ăsta cred că nu e nevoie de o pregătire specializată pe literatură. E vorba de o anume înclinație, de o pasiune educată, înainte de orice, prin lecturi, prin citit. Pot zice că a fost important, dacă ăsta e sensul întrebării tale, cenaclul la care am participat în facultate, inițiat de studenți de la Literele din Iași. Dar asta pentru că era ceva viu, pentru că ne aveam unul pe celălalt drept modele, nu pentru că am fi avut (nici nu am avut) vreun profesor care să ne coordoneze. Eram noi între noi, studenți în cea mai mare parte, foarte entuziaști, cred că și foarte naivi, dar înnebuniți după literatură. Asta s-a întâmplat între 1996 și 2000, iar cenaclului îi dădusem numele OuTopos. Au fost niște ani foarte frumoși și buni, poate cei mai importanți în formarea mea.

Unde poți fi citit mai des? Ai colaborări cu ziare, reviste săptămânale sau lunare?

Până în urmă cu două luni, am ținut, vreme de opt ani, o rubrică în Suplimentul de cultură. Am renunțat la ea din două motive: mai întîi, pentru că devenise chinuitor să scriu săptămînă de săptămînă, cu deadline clar; apoi, pentru că era o rubrică politică, iar eu sunt, în prezent, mai dezamăgit de politică decît oricînd altcândva. S-ar spune că un publicist nu trebuie să fie pasionat de subiectele sale, să se limiteze doar la a fi un observator. Eu însă nu pot să scriu dacă tema rubricii îmi repugnă într-atât. Am renunțat.

Sigur, am publicat în multe alte reviste din țară, o să public în continuare. Dar mă voi feri să-mi mai iau o rubrică. Așa încât pot fi citit cel mai des pe blogul meu. 🙂

Locuiești în Iași. Te bate gândul vreodată să te muți la București? De ce?

Da, m-a bătut gândul. Am vrut însă să rămân în Iași. Ba chiar trebuie să spun că am ales să rămân în Iași, căci am avut în câteva momente oferte bune din București, una dintre ele chiar extrem de tentantă. Am refuzat în cele din urmă. Iașiul îmi oferă mai multă liniște, asta a fost senzația mea dintotdeauna. Recunosc însă că, de vreun an, am iarăși ideea de a veni, la un moment dat, în București. Dar e doar o idee. De ce? Evident, pentru că e un loc în care lucrurile se întâmplă. Se întâmplă mai des, uneori mai frumos decât într-un oraș de provincie. Dar, una peste alta, iubesc Iașiul, așa că decizia, dacă voi ajunge vreodată la momentul ei, va rămâne în continuare foarte dificilă.

Got anything to say? Go ahead and leave a comment!