X
Va recomand sa cititi si..
Ganduri de la casa

Sunt atât de încântată de statul la casă și la ”țară” încât nu pot să aștept până se adună alte impresii. Nu am încă un colț de rai în grădină (de fapt nu am încă gard, tere...

Nov 29, 2012 - Interviurile mele    No Comments

Interviu cu si despre Lucian Dan Teodorovici – Scriitorul (II)

Foto: arhiva personală (Torino 2011)

Pe Lucian Dan Teodorovici – scriitorul, l-am cunoscut prin intermediul romanului Matei Brunul, cel care a câștigat premiul cel mare în cadrul concursului ”Augustin Frățilă”.

Ce-am aflat despre omul Lucian Dan Teodorovici citiți în prima parte a interviului (aici), și despre scriitorul mult premiat, în cea de-a doua parte, de mai jos.

La ce vârstă ai debutat și care a fost prima carte publicată?

E posibil să fi fost în revista OuTopos, a cenaclului literar din care făceam parte, undeva în 1996-1997. Sau în revista Timpul, din Iași, în aceeași perioadă. Dar s-ar putea ca tot în perioada cu pricina să fi apărut o proză scrisă de mine în ArtPanorama, din București.

Cât privește debutul meu editorial, prima carte publicată, aici n-am dubii: a fost în anul 1999, cu romanul Cu puțin timp înaintea coborîrii extratereștrilor printre noi. La Editura OuTopos, din Iași. Aveam 24 de ani, dar cartea o scrisesem cu trei ani înainte. Am și citit-o, în întregime, prin 1996 în cenaclu.

Cum ți s-a parut initiațiva cu premiul Augustin Frățilă? Te deranjează că din juriul final au facut parte și bloggeri? (știi că au fost multe discuții pe aceasta temă..)

Despre premiu am aflat de la editură. Despre inițiativa de a mă înscrie, spun așa, cât se poate de sincer: mai întâi, am privit-o cu mari rezerve. Nu știam nimic despre Asociația „Casa de Cultură”, nu-mi dădeam seama de unde apăruse un premiu atât de mare, mă refer aici la partea financiară. Iar când am auzit că din juriul al doilea vor face parte și bloggeri, reticențele mi-au sporit. Au fost necesare câteva zile până când să iau decizia de a-mi înscrie cartea în concurs.

Lucrurile s-au înrăutățit, apoi s-au îmbunătățit pe parcurs. O să vorbesc însă despre cum s-au îmbunătățit: mai întîi, am început să urmăresc blogurile celor din al doilea juriu și, mărturisesc, calitatea multora mi-a schimbat în bine părerile. Apoi, o anume emulație din jurul premiului, pe care am simțit-o printre scriitori, m-a făcut să mă gândesc mai mult la ce poate însemna el, mai cu seamă pe viitor. Așa cum am arătat mai sus, în primul rând o șansă de a schimba raportul dintre literatura autohtonă și cea străină. În fine, vedem cum va evolua. Însă eu, după profesionalismul de care au dat dovadă organizatorii, inclusiv în privința Galei, una foarte elegantă și, în același timp, foarte destinsă, sunt convins că premiul va aduna, an de an, tot mai mult prestigiu. Și mă bucură asta. Reticențele mi-au fost, recunosc, spulberate. Inclusiv cele privind implicarea bloggerilor: cred acum că e o idee foarte bună, iar mulți scriitori mi-au confirmat asta. Din multe motive, dar mai ales pentru că dispar suspiciunile. Căci un juriu format din douăzeci de oameni foarte diferiți între ei (între care, am văzut ulterior, au apărut chiar polemici) e mult mai greu de manipulat.

Ce-ți dorești mai mult de la Matei Brunul? Notorietate sau vânzari mari?

Nici una, nici alta. Sau și una, și alta, ca să nu fiu acuzat de ipocrizie. Dar nu pentru asta am scris cartea, nu cu gândul la notorietate, nici cu gândul la vânzări (la aceastea nici nu m-am așteptat, sincer să fiu, din cauză că e vorba în carte despre anii comunismului, ai stalinismului românesc, iar lumea părea a se fi săturat de asemenea subiecte – cei care au citit cartea însă au observat că nu la asta se rezumă povestea). Poate că aștept de la Matei Brunul să mă mai bucure în perioada următoare de cîteva ori, recunosc asta. Prin traducerile care vor veni, prin dialogurile cu cititorii. Altfel, aștept să ies din „zona Matei Brunul”, să zic așa. Aștept să mă îndrept spre următoarea carte. Deja, pot să spun, îi sunt foarte recunoscător acestui personaj, le sunt foarte recunoscător acestor personaje ale mele. Mi-au adus multe bucurii, dar cred că în curând va fi timpul ca eu să le uit, iar ele să-și vadă de „viața” lor literară. Dacă va fi să aibă cu adevărat una, ceea ce eu, cum altfel (?), le doresc.

Cât timp ți-a luat scrierea romanului Matei Brunul și cât timp documentarea lui?

Scrierea propriu-zisă mi-a luat aproape un an. Documentarea, ceva mai mult. Nici nu pot spune clar cât, de vreme ce e o idee la care mă gândesc de peste un deceniu, perioadă în care am strâns multe informații. E adevărat, încă un an, premergător scrierii propriu-zise, am stat prin biblioteci, am vorbit cu mulți oameni care se pricepeau la subiectele abordate de mine, deci a fost o documentare mai intensă. Așa că, pur aritmetic, zic așa: un an de documentare intensă, un an de scriere propriu-zisă.

Când ai știut că este un roman de succes? Care au fost reacțiile cititorilor?

Nu știu nici acum dacă este un roman de succes, pentru că e greu de definit succesul. Dacă ne referim la critica literară și la premii, da, a fost un succes. E un relativ succes deocamdată și din punctul de vedere al traducerilor în afară, căci deja sunt contractate trei (în Bulgaria, Ungaria și Franța) și am discuții pentru alte trei. Dacă însă mergem spre cititori, spre un public mai larg, e mai greu de afirmat că romanul a fost, pînă acum, un succes. Cartea mea anterioară, Celelalte povești de dragoste, spre exemplu, s-a vândut mai bine, mai repede. Matei Brunul e și o carte mai groasă, implicit mai scumpă. Ținând cont de piața românească de carte, a avut vânzări medii spre bine. Lucrurile s-au schimbat puțin după acest din urmă premiu, cel mai mediatizat, care văd că a atras mult mai mulți cititori spre carte. Poate de-acum încolo voi putea să mă gîndesc că, și din punctul ăsta de vedere, e un succes. Măcar sper asta.

Care sunt planurile după terminarea cărții premiate?

Cu prilejul Galei Premiului „Augustin Frățilă” am spus că am în plan două romane, nicidecum că m-am apucat propriu-zis de ele. Iar de scris în paralel nici nu poate fi vorba. Sunt două idei pe care le am. Pentru una, prima pe care o voi scrie, am început documentarea, atât. N-am scris, altfel, nici un rând din această carte. Și mă tem că peste un an răspunsul va fi același, doar documentarea va fi ceva mai avansată.

Care este ultima carte citită? Preferi carțile în format fizic sau electronic?

Ultima carte citită e romanul lui Filip Florian, Toate bufnițele. O carte excelentă, o recomand din toată inima. Cât despre preferințe… Nu am una. În ultima vreme, citesc mult în format electronic. Mie îmi vine ușor să fac asta: de-a lungul timpului, în calitate de editor, am citit, cred, sute de cărți în Word sau, mai rar, în pdf, căci erau propuneri de editare. Iar asta încă înainte, cu mult înainte de a apărea e-book-urile. Nu cred că o să am nostalgia paginilor de hârtie, peste zece ani, când presupun că vor fi o raritate. Poate voi avea, un pic, nostalgia bibliotecilor. Dar sunt sigur că, în timpul vieții mele, n-o să am timp să-mi înlocuiesc cărțile din biblioteca mea cu cele în format electronic. Așa că eu voi apuca încă să trăiesc lângă o bibliotecă…

Dintre scrierile tale, care este cea pe care o preferi? Care îți place cel mai mult și de ce?

Prefer două: Matei Brunul, desigur, și Celelalte povești de dragoste. Matei Brunul – pentru că e o idee pe care o am de mulți ani, deci cartea propriu-zisă e o împlinire a ei. Celelalte povești… – pentru că e o carte foarte personală (nu însă autobiografică), despre care am impresia că a fost destul de puțin înțeleasă. Iar asta chiar dacă a plăcut mult, în general. De obicei nu prea mă plâng de critică sau de public. Iar când spun că ceva n-a fost înțeles foarte bine, nu vin dintr-o atitudine superioară cu afirmația asta. Cred însă, mă limitez la asta, că e o carte care va mai spune câte ceva unor oameni, pentru o vreme. Ceva ce poate nu a spus până acum. Sunt subiectiv, desigur. Poate e doar impresia mea – mulți scriitori au impresia asta, că nu le-au fost înțelese cărțile, așa că-mi asum și riscul ridicolului.

Ți-ai propus să scrii un număr de romane într-un numar de ani? Sau nu-ți fixezi astfel de ținte? Scrii din plăcere? Scrii ca să te susții?

Nici vorbă să-mi propun așa ceva. Niciodată nu știu exact când voi termina o nouă carte. Scrisul are o respirație a lui, ajung să scriu atunci când simt că altfel nu mai pot. Că tema, cu tot ce-a adunat în ea de-a lungul vremii, mă împinge spre computer. Spre exemplu, am răspuns mai sus că nu știu dacă peste un an mă voi fi apucat deja de următorul roman. S-ar putea însă să mă îndrept spre el peste șase luni, să zicem, deși nu cred. Dar s-ar putea ca încă trei ani să nu mi se impună, să nu ajung acolo. Nu știu, n-aș putea să-mi programez. Pot programa munca de documentare, atât. Nicidecum scrierea propriu-zisă.

Altfel, da, scriu pentru că-mi place enorm. Am citit undeva că numai un amator scrie cu plăcere și că scrisul ar fi deci un fel de scrâșnire de dinți. Sunt, poate, un amator, dacă e să iau de bună afirmația asta. Căci eu scriu exclusiv cu plăcere, nu neapărat din plăcere.

Care crezi că sunt problemele cu care se confruntă un scriitor în Romania?

Cea mai mare, în opinia mea, e prejudecata asta a publicului: literatura română e plictisitoare, e mai bună cea „de import”. Avem, din păcate, o cultură a importului, creată în comunism, care se manifestă, ciudat, și pe plan literar. Concursul „Augustin Frățilă” m-a bucurat mult și din punctul ăsta de vedere. Implicarea bloggerilor în al doilea juriu a dus, am văzut, la unele exclamații din partea lor: se scrie și literatură română bună, una pe care o citești cu plăcere! Am observat surprinderea asta pe mai multe bloguri ale celor implicați și m-a bucurat enorm. Eu o spun de multă vreme: nu vă costă chiar așa mult, dați o șansă cărților unor scriitori români; nu mai spuneți că nu vă plac încă înainte de a le citi. Sigur, sunt multe alte probleme, dar pe asta eu o văd ca fiind cea mai importantă.

Ce s-ar putea face pentru ca educația și cultura să fie susținute mai bine în tară noastră?

E o întrebare la care managerii culturali ar putea răspunde mai bine. Totuși: în ultimii ani, o spun sincer, s-au făcut multe lucruri prin Ministerul Culturii și, mai cu seamă, prin Institutul Cultural Român (ICR). Dacă vor fi continuate, acum, cu schimbările politice la care asistăm, va fi bine. Dacă nu, nu. E simplu spus, dar suntem azi într-o zonă gri, cu multe semne de întrebare. Așa că și răspunsul meu mai așteaptă încă până când aceste semne de întrebare vor dispărea.

 

Got anything to say? Go ahead and leave a comment!